De ce nu păstrez lucruri pentru ocazii speciale

„Viaţa nu se explică, ci se trăieşte.”

- Luigi Pirandello

De ce nu păstrez lucruri pentru ocazii speciale?

Pentru că am învăţat să nu mai amân să mă bucur.

Cei care aţi citit cartea Fluturi vă amintiţi cu siguranţă de Luminiţa şi de povestea ei tristă de viaţă. Când a aflat că leucemia îi va pune în scurt timp capăt vieţii, şi-a schimbat radical gândirea şi au copleşit-o regretele pentru că nu a trăit din plin, pentru că a amânat mereu pe mai târziu şi pe „altă dată” lucruri pe care şi-ar fi dorit să le facă.

Mi-a povestit, la un moment dat, cât de mult a preţuit un parfum, pe care l-ar fi purtat în fiecare zi, dar pe care îl păstra pentru ieşirile în oraş şi pentru ocazii speciale deoarece nu şi-ar fi permis să îşi mai cumpere altul.

- Dacă aş fi ştiut cum e viaţa şi că nimic nu-ţi garantează că mai apuci să te bucuri de ceva, m-aş fi dat cu parfumul ăla chiar şi atunci când făceam curat prin casă! mi-a spus ea, cu regret, la un moment dat.

Am învăţat din poveştile triste de viaţă ale celor dragi că orice amânare este o pierdere, pentru că numai momentul prezent este certitudine. Am învăţat că e important să-ţi trăieşti viaţa văzând rochii care au aşteptat ani de zile cuminţi în şifoniere să fie îmbrăcate la ocazii speciale, dar care n-au fost purtate niciodată, şi de la parfumuri care au rămas întregi în sticluţe nefolosite.

Am învăţat să nu mai amân să mă bucur de la cei care şi-au făurit tot felul de visuri şi de  promisiuni pe care nu şi le-au îndeplinit niciodată.

De mică am fost învăţată să nu am haine „de duminică”, aşa cum se obişnuia. Desigur, am avut multe haine frumoase, dar niciodată nu mi s-a cerut să păstrez anumite piese vestimentare pentru mers la biserică sau pentru ocazii speciale. Tata m-a lăsat să mă bucur de tot ceea ce aveam, să folosesc lucrurile după plac, să mă joc cu păpuşile când voiam, să port cele mai frumoase haine la joacă, cu condiţia să am grijă de ele şi să le păstrez în stare bună. Iar dacă se întâmpla totuşi să le distrug, tata nu mă certa, ba chiar mă consola când plângeam după vreo jucărie, spunându-mi că lucrurile sunt făcute pentru a fi folosite, nu puse la păstrare.

Îmi amintesc că în grupul meu de joacă erau copii care se îmbrăcau pe furiş cu hăinuţele şi pantofiorii noi atunci când părinţii nu erau acasă. Le probau şi defilau cu ele prin faţa oglinzii, iar cei mai îndrăzneţi ieşeau şi pe afară ca să le arate şi celorlalţi copii. Şi îmi mai amintesc şi de copii care primeau jucării frumoase, dar care nu erau lăsaţi să se joace cu ele pe afară, ca să nu le strice sau să nu se joace alţi copii cu ele…

Acei copii sunt adulţii de azi care nu ştiu să se bucure de lucrurile lor, care încă trăiesc cu mentalitatea că muncesc din greu pentru lucruri şi că acestea trebuie păstrate. Nu. Munceşti din greu pentru lucruri ca să le foloseşti şi ca să te bucuri de ele în orice clipă. Pentru că meriţi!

Azi, îi sunt recunoscătoare tatălui meu că m-a lăsat să mă bucur de tot ceea ce aveam şi că nu m-a crescut la fel ca majoritatea părinţilor prietenilor mei, cu un set nelimitat de interdicţii şi cu o listă micuţă de permisiuni, cu un simţ exagerat pentru conservare şi intoleranţă pentru joaca nestingherită. Îi sunt recunoscătoare tatălui meu pentru că m-a învăţat să le dau lucrurilor valoarea pe care o merită, respectiv aceea de obiecte, şi că nu m-a crescut cu teama de a nu le strica, tăindu-mi entuziasmul de a mă bucura de ele.

Din acest motive eu nu păstrez nimic pentru ocazii speciale fiindcă ştiu că nicio bucurie nu trebuie amânată. Folosesc parfumurile care îmi plac oricând şi oriunde şi mă răsfăţ cu orice îmi place. Dacă am chef să merg până la piață cu cei mai frumoși pantofi ai mei, mă încalț cu ei fiindcă asta mă face să mă simt bine atunci. Şi mă bucur de fiecare clipă în care îi port. 

Prețuiți-vă pe voi mai mult decât preţuiţi obiectele şi nu uitaţi că bucuria e ceva nepreţuit!

Fragment din Cartea Insomnii