Tăcerea ca virtute

„Omul strică lucrurile mai mult cu cuvintele decât cu tăcerea.”

- Mahatma Gandhi

O întâmplare din copilăria mea (întâmplare de care nu sunt deloc mândră) a fost pentru mine o lecţie dură, dar foarte utilă pentru viaţă. 

Fără să mă gândesc la consecinţe, l-am pârât pe un băieţel părinţilor lui, cărora le ascunsese că făcuse o prostioară. Nu ştiu de ce am făcut asta, dar mi-am regretat fapta, care a avut repercusiuni grave asupra acelui copil.

Părinţii l-au certat rău şi l-au pedepsit. Câteva zile nu a fost lăsat afară să se joace, dar cel mai dureros pentru el a fost că a fost lăsat să participe la petrecerea de ziua de naştere a unei fetiţe de pe strada noastră. Ei doi erau prieteni buni, iar fetiţa aceea, dar şi ceilalţi copii m-au detestat pentru că din cauza mea băieţelul nu a putut fi cu noi.

M-am simţit mizerabil pentru suferinţa pe care le-am pricinuit-o tuturor şi am simţit tortura fiecărei priviri dispreţuitoare a copiilor prezenţi. Când am plecat de la petrecere, m-am oprit acasă la băieţel, dar acesta nu a vrut să-mi deschidă poarta. L-am văzut printre scândurile gardului cum stătea singur în curte şi era foarte trist.

Aş fi vrut să dau timpul înapoi, să nu le fi spus părinţilor acelui băieţel ceea ce ştiam. Mă simțeam rușinată.

Dar, aşa cum spuneam, greşeala aceea a fost o lecţie importantă pentru mine. Am învăţat atunci cât de urât este un om care pârăşte, chiar dacă spune adevărul.

Înainte să spunem ceva rău despre cineva, ar trebui să ne punem următoarele întrebări:

- Trebuie neapărat să spun asta?

- Ceea ce voi spune îmi va face cinste ca om?

- Ceea ce voi spune va face rău cuiva?

- Eu sunt mai presus din punct de vedere moral decât persoana pe care o judec și o denigrez?

Şi, în funcţie de aceste răspunsuri, ar trebui să alegem dacă spunem ceva sau dacă tăcem pentru totdeauna.

Acum știu că a păstra secretele cuiva înseamnă o virtute, iar divulgarea lor o dezonoare.

Și mai știu că sufletele mărunte găsesc satisfacție în a le face rău celor care au greșit și care sunt la pământ, dar sufletele mărețe pot face mai mult de atât, de aceea nu vor găsi bucurie în necazul și decăderea cuiva, ci vor face tot posibilul să-l ajute pe om să se ridice.

De nenumărate ori am văzut în viaţă fel şi fel de oameni care s-au pârât și bârfit unii pe alţii: colegi, prieteni, foşti iubiți, fraţi... Privind din afară asemenea spectacole triste, am realizat câtă dreptate avea Albert Camus atunci când a spus că „Un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace decât prin lucrurile pe care le spune”.

Unii oameni nu pot să tacă. Ei cred că lucrurile pe care le știu trebuie neapărat spuse. De atâtea ori am auzit „Îți spun eu adevărul despre...”, dar prea rar am aflat un adevăr, iar atunci când era un adevăr nu mi-a folosit la nimic.

Aşa cum spuneam într-un interviu, atât minciuna, cât şi adevărul sunt bune doar dacă sunt folosite în scopul binelui. Adevărul n-are nicio valoare atâta timp cât este folosit ca armă împotriva altora. Adevărul care răneşte şi care distruge este mai urât decât minciuna.

Lumea este plină de pârâcioşi. Oameni iresponsabili care spun tot ce ştiu şi chiar şi ce nu ştiu, cu toate că sunt conştienţi că fac rău. Atunci când pârăsc, oamenii nu se gândesc la prejudiciile şi la suferinţa pe care le provoacă celor pe care-i pârăsc şi chiar şi altor oameni nevinovaţi.

Divulgarea lucrurilor compromiţătoare nu are niciodată un scop nobil, aşa cum vor unii să pară. Sub pretextul protejării celui minţit, mulţi dintre cei care divulgă informaţii intenţionează doar să facă rău.

Pârâcioşii trăiesc cu impresia că arătând greşelile și defectele altora ei par imaculaţi. De fapt, nimic nu murdăreşte mai tare decât mârşăvia.

Fragment din Cartea Insomnii