Nimeni nu mă cunoaşte cu adevărat

Mulți trăiesc cu convingerea că mă cunosc. Poate pentru că mă văd des, pentru că îmi citesc cuvintele sau pentru că au auzit păreri despre mine. Faptul că nu am contrazis și nu am încercat să mă apăr când s-au emis judecăți, i-a făcut pe unii să creadă că dețin adevărul despre cine sunt.

Dar eu am lăsat lumea să mă creadă exact așa cum m-a perceput. Nu am avut niciodată dorința de a corecta etichete, de a convinge pe cineva că sunt altfel decât își închipuie. Ar fi fost un consum inutil de timp și energie.

Mă amuză uneori oamenii care mă definesc fără să mă fi înțeles vreodată. E o adevărată plăcere să surprinzi pe cineva atunci când descoperă că s-a înșelat în privința ta. :)

Reputația? Nu m-a interesat niciodată. Am învățat demult că oricât ai fi de bun, tot se va găsi cineva care să nu te placă. Tot se va găsi cineva care să îți transforme gesturile în pretexte de bârfă, care să îți răstălmăcească vorbele și să te reducă la o simplă etichetă.

Am auzit despre mine lucruri pe care nici eu nu le știam. Păreri formulate de la distanță, fără temei, dar rostite cu atâta convingere, de parcă cel ce le emite mi-ar fi pătruns în suflet. Sunt oameni care mă au zilnic în preajmă și totuși nu reușesc să mă vadă. Au tras concluzii pripite, influențați de o impresie trecătoare, de un zvon auzit într-un colț de conversație, și au rămas ancorați în acea percepție limitată.

Judecata oamenilor nu e niciodată obiectivă. Oamenii privesc prin propriile lor filtre, prin limitele lor, prin prejudecățile și neputințele lor. Unii se cred cunoscători de suflete, dar nu știu nici măcar cine sunt ei înșiși.

Și totuși, nimeni nu mă cunoaște cu adevărat.

Nimeni nu știe ce ascund în suflet, pentru că arăt doar ceea ce vreau să arăt. Nimeni nu știe cât știu și ce pot, pentru că spun mai puțin decât știu, gândesc mai mult decât las să se vadă și ofer doar atât cât poate înțelege fiecare, în funcție de propriile sale capacități.

Nimeni nu știe că pot zâmbi chiar și atunci când în mine e furtună. Că îmi pot ascunde lacrimile sub o privire senină. Că uneori îmi ascund fericirea de cei care n-ar suporta să mă vadă fericită.

Nimeni nu știe cât sunt de sensibilă, dar nici cât de puternică pot fi.

Nimeni nu știe cât sunt de bună, dar nici cât pot deveni de rece dacă mi se forțează limitele.

Nimeni nu știe cât pot să îndur și cât pot să iert.

Nimeni nu îmi cunoaște istoriile de viață, pentru că le-am ținut departe de curiozitățile lumii.

Nimeni nu știe ce am sau ce îmi lipsește, pentru că nici nu m-am lăudat, nici nu m-am plâns și nici n-am cerut nimic de la nimeni.

Nimeni nu știe cum trăiesc, ce visez, ce mă bucură, ce mă doare, ce mă face să tresar. Pentru că dincolo de imagini, dincolo de vorbe, dincolo de zâmbete sau grimase de durere, se află un univers întreg de trăiri pe care doar EU le cunosc.

Crezi că mă cunoști?

Mai gândește-te…