Nu îmi pasă ce crede lumea despre mine!

Oamenii își umplu adesea sufletele cu frământări inutile, își împovărează mințile cu iluzii și temeri nejustificate, își hrănesc imaginația cu scenarii ce nu le aparțin. Trăiesc într-un dans continuu al aparențelor, unde a fi pe placul lumii a devenit nu doar o preocupare, ci o obsesie.

Dar spuneți-mi, cine a decis că fiecare alegere, fiecare gest, fiecare haină purtată sau fiecare vis împlinit trebuie să treacă prin filtrul aprobării celorlalți? Viața mi-a arătat, uneori cu o cruzime aspră, că indiferent cât de bun ai fi, cât de sincer și cât de corect te-ai strădui să trăiești, rareori vei fi perceput așa cum ești cu adevărat. Oamenii te vor vedea prin lentilele propriilor convingeri, ale propriilor limitări și frustrări.

Dacă ești drept și onest, vei trezi adesea invidia celor care nu pot fi la fel. De aceea, puțini vor avea puterea de a-ți recunoaște meritele. Dar dacă vreodată le vei da cel mai mic motiv să te judece, fii sigur că orice greșeală va fi amplificată, transformată, înflorită de zvonuri care vor călători mai repede decât adevărul. Căci pentru unii, singura virtute rămâne a-și ridica propria statuie din dărâmarea altora.

Nu am trăit niciodată încercând să mă modelez după așteptările lumii. Nu mi-am schimbat nici sufletul, nici valorile doar pentru a fi acceptată într-o mulțime care nici măcar nu mă reprezintă. Dar nici nu am irosit energie ca să conving pe cineva că sunt altfel decât m-a ales viața să fiu. Am învățat că oricât ai construi, un singur pas greșit poate șterge tot în ochii celor care judecă fără să înțeleagă. Și-atunci, de ce aș încerca să schimb păreri?

Cei care mă vorbesc de rău nu mă degradează pe mine, ci își degradează propriile suflete. În timpul acesta, eu rămân aceeași. Nu sunt nici mai puțin iubită, nici mai puțin fericită, nici mai puțin întreagă. Existența mea nu se clatină în fața bârfelor, a privirilor piezișe sau a invidiei celor care n-au curaj să-și trăiască propriile vieți.

Pentru mine, importantă este imaginea din oglinda mea și a celor care mă iubesc. Important este să fiu împăcată cu ceea ce sunt, să nu-mi fie rușine de mine în fața lui Dumnezeu.

Viața nu m-a ferit de proști, de răi, de invidioși. Dar nici nu mă voi opri din drumul meu pentru a le da atenție. Eu nu trăiesc pentru a primi aplauze, nici pentru a întreține o imagine. Trăiesc pentru mine și pentru cei pe care îi iubesc. Nu dau doi bani pe reputație. Ceea ce mă interesează este onoarea.

Am ajuns într-un punct al vieții în care zgomotul lumii nu mă mai atinge. Am învățat să-l filtrez, să-l las să treacă pe lângă mine fără să-i permit să-mi tulbure liniștea. Nu mai aud părerile gratuite, ci doar foșnetul frunzelor, șoaptele naturii, muzica, și, mai presus de toate, vorbele de iubire ale celor care contează.

Restul? E doar zgomot de fond. Doar un decor palid, lipsit de esență.

Restul? E cancan.