Când am încetat să mai aștept pe cineva

Una dintre greșelile pe care le-am făcut, iar și iar, a fost încăpățânarea de a păstra în viața mea oameni care nu aveau ce căuta acolo.

M-am agățat de ei, i-am protejat, i-am ridicat, i-am susținut, fără să îmi dau seama că, în acest efort disperat de a-i ține aproape, mă pierdeam pe mine.

Mă refer la acei oameni care m-au dezamăgit fără remușcare, la cei cărora le-am oferit tot ce am avut mai bun, dar care n-au considerat niciodată că ar trebui să dea ceva în schimb. Oameni pentru care am luptat, pentru care mi-am risipit timpul, liniștea și energia. Oameni care au luat tot ce am oferit, ca și cum li se cuvenea, fără să se gândească vreo clipă la mine.

Am tras de relații care nu meritau să fie salvate, am crezut în promisiuni goale, am sperat acolo unde nu mai era nimic de sperat. Am așteptat recunoaștere acolo unde nu era nici măcar apreciere. Am dăruit iubire, prietenie și înțelegere, dar am fost lăsată să le cerșesc în schimb.

Și totuși, am insistat. Am așteptat, mi-am amânat prioritățile, mi-am organizat viața în jurul acestor oameni… în timp ce pentru ei eram doar o opțiune, niciodată o alegere.

Până într-o zi.

O zi în care mi-am dat seama că eram, de fapt, singură.

Un sentiment straniu, tăios, să înțelegi că te-ai dăruit cu totul și că n-a fost suficient. Dar în aceeași zi am mai învățat ceva: că pot trăi și fără ei, la fel de bine cum și ei pot trăi fără mine.

Așa că am plecat. Din prietenii goale. Din relații care mă consumau. Din cercuri în care eram doar tolerată, nu apreciată.

Și n-a fost o pierdere. A fost, mai degrabă, o regăsire.

M-am întors la mine. Și aici am găsit, în sfârșit, liniștea pe care o căutam în alții.

Și astfel, nu m-am mai pus pe locul doi.

Nu mi-am mai amânat visurile, nu mi-am mai sacrificat liniștea. Nu am mai așteptat nimic și pe nimeni.