Ruşine...

Într-o zi, când mă întorceam acasă, pe scara blocului în care locuiam pe atunci, am întâlnit o femeie care făcea curat. Am salutat-o, iar când mi-a răspuns am observat că plângea. Nu pot trece nepăsătoare pe lângă cineva care plânge, de aceea am întrebat-o dacă se simte bine și dacă o pot ajuta cu ceva. Mi-a mulțumit privind în jos și mi-a spus cu o voce stinsă că este bine. 

- Dacă vă ajută să vorbiți cu cineva, eu am timp, i-am spus cu toată căldura, încurajator. 

M-a refuzat, rugându-mă să-i dau doar puțină apa în găleata pe care o folosea la spălatul scărilor. Am chemat-o în casă, i-am pus apă în găleată și am întrebat-o dacă nu vrea totuși să stea măcar un minut, să se liniștească. S-a așezat pe un scaun în bucătărie și i-am oferit un pahar cu apă. 

- Nu vreți totuși să vorbim? Poate vă ajută dacă vă descărcați sufletul..., am insistat, văzându-i tristețea, știind că atunci când ai cui să-ți descarci sufletul de poveri, lucrurile parcă devin mai simple, mai ușor de rezolvat. 

Femeia a băut din apă și m-a privit timidă. 

- Băiatul meu are azi cursul festiv și eu nu m-am dus să fiu alături de el, pentru că îi este rușine cu mine, fiindcă sunt femeie de serviciu, mi-a spus ea cu voce mică, dar și cu o tristețe apăsătoare în glas.

Deși nu sunt o fire care se pierde ușor, probabil că mi-a înghețat expresia feței. M-am adunat repede și am încercat să o liniștesc. I-am vorbit despre generația de acum, pentru care imaginea din ochii altora este foarte importantă, explicându-i că trăim într-o lume care s-a îndepărtat de adevăratele valori și că nu ar trebui să se necăjească prea mult pentru cum merg lucrurile acum, fiindcă va veni vremea când toate se vor așeza în ordinea firească – copiii se maturizează, înțeleg cine și ce contează cu adevărat și își reconsideră atât ideile cât și, în mod automat, prioritățile. Speram că argumentele mele o vor liniști, însă ea plângea din ce în ce mai tare. 

- Nu am avut altă posibilitate, l-am crescut singură și numai eu știu cum, mi-a spus femeia din nou, printre lacrimi, parcă scuzându-se că nu e mai mult decât ceea ce este. 

Mi-a frânt inima. Cum aș fi putut să liniștesc o mamă privată de bucuria de a fi alături de copilul ei, într-o zi atât de importantă? 

- Cu banii din măturat l-am ținut la școală și l-am făcut om. A terminat printre primii, pentru că mereu a fost și un copil bun dar și deștept. Am renunțat la tot ca să aibă el tot ce-i era necesar, am muncit și ziua și noaptea, fac curat în case, am lucrat în trei schimburi, noaptea fugeam într-un suflet să văd dacă era bine, că-l lăsam singur în casă. Nu știe el nimic... Mi-am făcut datorii că să-i iau costum și nici nu știe asta... Nu mi-am luat o haină nouă de ani de zile, le cârpesc și le port așa...

Sperând că se va liniști dacă vorbește, dacă aruncă afară tot ce o întristează dar și dacă se mângâie cu tot ceea ce o face să uite de necazuri, i-am cerut detalii despre fiul său, iar femeia, cu ochii înlăcrimați dar și strălucitori de mândrie l-a lăudat, scoțându-i în evidență cele mai frumoase calități. Vorbind despre el, privirea îi devenise deși tristă, în același timp blândă și iubitoare iar în voce îi simțeam dragostea atât de profundă a unei mame dezamăgite, căreia i se făcea o mare nedreptate. Mi-a arătat o poză cu fiul ei, pe care o ținea în buzunarul de la piept al halatului. 

- De când era mic țin o poză de-a lui la inimă, mi-a spus. 

Și-atunci, oricât încercasem să mă țin tare, mi-a fost imposibil să îmi mai opresc lacrimile.

Probabil că simțea nevoia să se destăinuie, pentru că după ce s-a pornit să vorbească, mi-a mărturisit și cât a suferit în viață și cât de singură se simțea. Își dedicase viața unicului copil, pentru care a muncit din greu, neglijându-se, iar acum copilul ei se rușina cu ea, pentru că făcea curat pe scările blocurilor.

- Înțeleg că vă doare, i-am spus încercând să fiu puternică și să-i dau și ei din forța mea, dar fiul dumneavoastră nu a vrut să vă rănească. Sunt sigură că-i lipsește prezența mamei într-un moment atât de special din viața lui, dar cred că a vrut să vă protejeze de privirile disprețuitoare ale celorlalți. Fiul dumneavoastră trăiește în societatea asta modernă în care oamenii sunt comparați între ei și unde se pun etichete după niște valori... lipsite de valoare. Uneori privirile celor care judecă în acest fel sunt ca niște cuțite înfipte în inimă. Iar fiul dumneavoastră nu cred că a vrut să vă rănească, ci doar să evite o suferință pe care n-ați fi meritat-o.

Am încercat să o conving că nu ar trebui să se simtă complexată doar pentru că este femeie de serviciu, pentru că și aceasta este o meserie onorabilă, că nu putem fi toți manageri, doctori, profesori, iar cei care au meserii mai puțin apreciate nu ar trebui să se desconsidere ca oameni și nici să se simtă inferiori. Tocmai pentru că sunt meserii dificile și pe care nu le poate face oricine, mai ales cei care nu iubesc munca.

- Valoarea unui om se află în sufletul său și în faptele sale. Dumneavoastră sunteți un om la fel de important ca oricare altul de pe lumea asta. Sunteți mamă, ce rol poate fi mai onorabil pentru o femeie? Iar fiul dumneavoastră nu vă iubește mai puțin doar pentru că sunteți femeie de serviciu. Chiar dacă acum e influențat de societate și de mediile pe care le frecventează și nu își dă seama că greșește, va înțelege mai târziu și va trage o învățătură din asta. Sunteți mama lui și tot ce are pe lume, încercați să vă bucurați pentru el, chiar dacă nu sunteți acolo, doar îl aveți în inimă, nu-i așa? i-am spus.

Femeia m-a urmărit atentă, transformându-și treptat expresia chipului. 

- Cât de bună sunteți, domnișoară, cred că Dumnezeu v-a scos azi în calea mea.

Am stat de vorba cât a dorit ea și m-am bucurat văzând că i-am schimbat percepția asupra acelei situații atât de dramatice pentru ea. Am rugat-o să îmi promită că nu se va mai desconsidera niciodată, că atunci când va mătura și cineva va trece pe lângă ea, nu va mai lăsa privirea spre pământ, ci va privi înainte cu demnitate. Demnitatea omului care muncește și care își câștigă traiul cu eforturi și cinste.

Nu voi înțelege niciodată de ce noi, oamenii, trebuie să trăim astfel de complexe. De ce trebuie să ne jenăm dacă nu am urmat un liceu de prestigiu, dacă nu avem studii, dacă nu avem o meserie bine văzută, să ne rușinăm de faptul că nu avem o casă luxoasă și obiecte apreciate de oamenii care nu văd mai departe de valoarea materială... Nu funcțiile sau lucrurile pe care le avem ne definesc. 

Am cunoscut oameni extraordinari atât în clasa socială “înaltă”, cât și printre oamenii de rând, modești, așa cum am cunoscut oameni lipsiți de valori și de omenie, deși fac parte din familii cu pretenții sau dețin funcții importante. 

Fiecare destin e diferit, iar noi nu trebuie să judecăm un om după alegerile făcute în viață, pentru că nu știm conjuncturile care l-au adus acolo unde se află. 

Niciodată nu ar trebui să te jenezi cu tine cât timp ești un om cinstit și bun. Și este inadmisibil să îți fie rușine cu ființa care ți-a dat naștere și care ți-a dăruit totul! 

Sunt sigură că mulți dintre oamenii valoroși ai lumii au fost crescuți de oameni simpli, dar mai ales și că datorită lor au ajuns unde se află. Minunați erau acei părinți și bunici cu mâini muncite, buni și credincioși, care ne-au ajutat să devenim oameni!

Nimeni dintre cei în fața cărora încercăm să ne construim o imagine bună nu se va bucura de reușitele noastre așa cum se bucură părinții noștri și nimeni nu va suferi mai mult decât ei, atunci când vom avea necazuri. 

Eu cred că fiecare om este special, frumos și valoros în felul său, că fiecare suflet deține comori nebănuite și că ar fi putut ajunge oricât de sus ar fi dorit, dacă viața, alegerile, conjuncturile și oamenii de care au depins ar fi fost altfel... 

Și mai cred că fiecare om merită același respect, aceleași șanse la fericire, același drept la iubire, indiferent ce meserie are, cum arată, cine este și ce lucruri are...

Iar dacă te rușinezi cu mama ta, înseamnă că te rușinezi cu tine însuți fiindcă mama îți bate în piept, inima ta e bucată din inima ei...