Bârfa, un mod de viață...

Cu siguranţă nu există om care să nu bârfească, cu sau fără voia lui... uneori intri în discuţie fără să vrei şi devii participant la bârfe. Dar sunt persoane care manifestă o predilecţie aparte pentru bârfe.

Bârfele sunt manifestările unei personalităţi problematice. Poate că bârfa se naşte din dorinţa fiecăruia de a abate atenţia de la sine, în plus, discuţiile despre alţii ne fac să ne detaşăm de lucrurile care ne fac să ne simţim inferiori. Spre exemplu, atunci când condamnăm zgârcenia cuiva ne simţim foarte generoşi, chiar dacă noi nu am făcut nici un gest de generozitate.

La baza bârfei se află eliberarea emoţiilor, care pot varia de la fericire la mânie. Se pare că bârfa te ajută să-ţi faci "prieteni" cu care să poţi vorbi despre lucruri comune: hainele cuiva, viaţa personală, moralitate, atitudinea, hotărârile pe care le ia şi care, parcă sunt în contradicţie cu dorinţele tale... de parcă tu ai fi Dumnezeul care poate da încuviinţarea cuiva să respire, să iubească, să se îmbrace, să trăiască. Şi ne apucăm să-i comentăm pe alţii, de parcă noi am fi perfecţi și etaloane pentru cei din jur.

Am bârfit şi eu, desigur. Nu pentru că aşa ar fi caracterul meu, din contră, am fost educată să nu bârfesc, în familia mea nu am auzit bârfe. Îmi amintesc că în anturajul lui tata oamenii își povesteau aventurile și planurile de viitor, spuneau bancuri, râdeau mult, dar nu discutau despre cunoștințele comune. 
Am simțit, la un moment dat, că mă devalorizez în anturajul în care mă învârteam.  Simțeam că nu petreceam timp de calitate, că nu învățam nimic, că nu plecam cu amintiri frumoase după întâlnirile cu acei prieteni. Discuţiile despre alţii, părerile şi judecăţile de valoare asupra altora, mă plictiseau și îmi provocau dezgust. Am încercat să-i opresc și să-i schimb, dar mi s-a râs în nas şi am fost acuzată de ipocrizie. Este normal ca persoanele care se hrănesc cu bârfe să nu poată trăi fără ele.  

Din păcate, încă e plin de bârfitori în jurul meu şi, ieşind din cercul vicios, observ obiectiv grandoarea mizeriei în care se scaldă unii. Printre ei, se află şi ipocriţi care susţin că nu bârfesc, dar o fac cu fiecare ocazie care li se iveşte.

Vor fi mereu oameni preocupaţi să scormonească în viețile altora pentru a găsi subiecte de discuţii. Bineînţeles că totul va fi denaturat și încărcat cu mizerii, astfel încât orice informaţie să aibă dimensiunea senzaţionalului, demnă de a stârni interesul cretinilor care stau şi ascultă cu gura căscată orice prostie.
Aceştia se hrănesc din deziluziile altora... ghinionul cuiva devine un motiv de bucurie şi satisfacţie personală. Iar dacă cineva este fericit, se va trezi animalul invidiei din bârfitori şi vor căuta cu disperare ceva cu care să demonteze acel om.

Sunt ca nişte hiene disperate să devoreze sufletele unora şi discută cu o plăcere maladivă despre durerile oricui. Pentru ei, un divorţ, o despărţire, un eşec financiar, sunt motive numai bune de a avea subiecte de discuţii.

Cei care bârfesc, disimulează orice adevăr, au spirit poliţienesc, moralism bănuitor şi coroziv.

Cred că bârfa este o boală a sufletului, incompatibilă cu virtutea. Şi, constat pe zi ce trece, că bârfitorii culeg roadele răutăţilor lor. Mă uit la ei cu milă şi văd cât sunt de nefericiţi și de singuri. Şi asta mă face să cred cu tărie că suntem ceea ce vedem în ceilalţi şi că primim după cum ne este sufletul.