Răutatea, ultima alinare a sufletelor goale

Susțin mereu că nimic nu mă mai poate zgudui. Că am învățat să privesc lumea cu detașare, că nu mă mai las atinsă de răutăți, că am devenit imună. Dar, din când în când, viața îmi arată că există încă surprize. Că există încă oameni capabili să mă uluiască prin energia pe care o investesc în ură și resentimente.

Nu mă refer la străini, ci la acei oameni care, odinioară, au fost parte din viața mea. Oameni care s-au declarat prieteni, dar care, odată ce drumurile noastre s-au despărțit, au ales să mă poarte în continuare în gânduri. 

Deși am încheiat de mult orice legătură cu ei, se pare că umbra mea încă îi bântuie. Deși nu le mai sunt aproape, încă mă pomenesc. Nu îi deranjez, nu le sunt datoare, nu le intersectez drumurile... și totuși, nu mă pot lăsa în urmă.

Mă întreb, uneori, cu o ironie amară: oare chiar atât de importantă sunt?

Mi-am promis să termin relațiile care nu merg fără dramă, fără a trage după mine ecouri de bârfe, fără a încerca să conving pe nimeni de nimic. Nu am vrut războaie inutile, nu mi-am dorit alianțe, nu am vrut să împart lumea în tabere. Dar unii nu știu să renunțe. Nu suportă ideea că cineva alege să plece fără scandal, fără să le alimenteze orgoliul cu certuri și răzbunări.

Și aflu, pe căi întâmplătoare, că unii foști prieteni se străduiesc să-mi umbrească imaginea doar pentru a-și alina propriile frustrări. Se interesează de viața mea, ca și cum ar fi dreptul lor să știe dacă mi-e bine sau rău. Și dacă, Doamne ferește, află că sunt fericită fără ei, nu au liniște.

Poate așteaptă să reacționez, să le cer socoteală, să intru în jocul lor. Dar nu le voi face această plăcere. Nu mă voi coborî în mocirla pe care o întrețin cu atâta patimă. Îi las să se zbată în propriile lor ignominii. Căci dacă ar avea dreptatea de partea lor, ar veni în fața mea și ar avea curajul să mă înfrunte.

Unii cred că mă pot păcăli, că nu văd ce fac, că nu înțeleg de ce sunt capabili. Dar sunt pentru mine ca niște cărți deschise, cu paginile răvășite de ură și frustrare. Le cunosc tacticile, gândurile, jocurile meschine pe care le ascund sub zâmbete false. Le văd rânjetul disimulat, privirea sticloasă, umbrită de frustrări și resentimente.

Nu îi urăsc pe cei care mă urăsc. Mi-e milă de ei.

Trebuie să fie tare tristă o viață în care îți consumi energia hrănindu-te cu bârfe și intrigi. Trebuie să fie pustiu un suflet care nu știe să iubească, ci doar să deteste.

Răutatea lor e doar un ecou al neîmplinirilor proprii, al complexelor pe care nu și le recunosc, al golului pe care încearcă să-l umple judecând viețile altora. Îi privesc cum decad, cum își otrăvesc sufletele cu nimicuri, cum își pierd anii alergând după scandaluri și senzații mărunte.

Cultura lor? Distracția lor? Se limitează la a demola oameni, la a scotoci după zvonuri, la a-și hrăni invidia cu fericirea altora. O existență redusă la venin și judecăți ieftine.

Dar eu? Eu sunt departe. Atât de departe încât zgomotul lor nu mă mai atinge. Eu merg pe drumul meu, iar ei… ei rămân captivi în propria lor micime.