Teama de Dumnezeu

Oare de ce, uneori, îl percepem pe Dumnezeu ca pe un judecător aspru, ca pe o forță care ne stă împotrivă, în loc să-L vedem așa cum este de fapt - o iubire nesfârșită, o lumină blândă care ne însoțește chiar și atunci când ne îndepărtăm de El?

Și de ce, în loc să-L tratăm cu dragoste și respect, Îi răspundem cu teamă? Ne ascundem de El, ne închidem inimile și uneori chiar devenim ridicoli, încercând să-L păcălim, să negociem cu El, ca și cum nu ne-ar cunoaște sufletele în profunzime.

Uităm, de multe ori, că Dumnezeu nu poate fi înșelat. Îl subestimăm, crezând că vede doar ceea ce alegem noi să-I arătăm, omițând că El cunoaște fiecare colț ascuns al inimilor noastre, fiecare gând nerostit, fiecare ezitare, fiecare intenție.

Dar Dumnezeu nu este ursuz, nu este crud și nu așteaptă să fie lingușit. El nu cere de la noi mai mult decât putem oferi, nu ne impune poveri de nesuportat. Nu ne vrea perfecți, ci ne vrea însetați de perfecțiune, însetați de bine, de adevăr, de iubire. Și tocmai pentru că știe cât de lung este drumul până acolo, ne oferă timp și răbdare, ne lasă să căutăm, să greșim, să învățăm.

Mă doare când aud oamenii vorbind despre Dumnezeu ca despre un tiran răzbunător, când aud expresii precum „O să te bată Dumnezeu!”.

Nu, Dumnezeu nu lovește, nu rănește, nu vrea răul nimănui.

Ne-a lăsat liberi să alegem. Nu ne obligă să fim așa cum și-ar dori El, nu ne forțează mâna, nu ne pedepsește când ne abatem de la drumul cel bun. Dumnezeu nu obosește iertând, chiar și atunci când noi Îl uităm, chiar și atunci când Îl acuzăm pentru propriile noastre greșeli.

Eu cred cu tărie că Dumnezeu ne vrea veseli. Ne vrea vii, luminoși, senini. Nu vrea să-L urmăm cu frică, ci cu dragoste. Nu vrea să-I aducem sacrificii peste putință, ci să ne trăim viețile cu bunătate și cu inimile deschise.

Dumnezeu nu ne cere nimic ce nu putem dărui. El nu are nevoie de suferința noastră, ci de iubirea noastră sinceră, curată, nesilită.

Și poate că, dacă am înțelege asta, am începe să privim cerul altfel, nu cu teamă, ci cu recunoștință. Nu cu sentimentul vinovăției, ci cu bucuria că suntem, în fiecare clipă, iubiți mai mult decât putem înțelege vreodată.