Adio!

Sufletul omului este dependent de iubire. Oricât de împlinit ar fi pe plan material, profesional, social, omul nu poate fi fericit fără un suflet alături, cu care să își împartă viața, cu bucurii și tristeți.
Nevoia de iubire îl face să ajungă în momente disperate, care îl împing să facă alegeri pripite, greșite. Și se aruncă orbește în povești de iubire incerte. Vede omul de care se îndrăgostește mai frumos și mai bun decât este de fapt și îi da o valoare mult peste realitate. Vrea să iubească și ignoră defecte și lipsuri, mulțumindu-se cu puțin, având impresia uneori că i se oferă chiar peste meritele sale...
Cu timpul însă, sufletul lui începe să simtă lipsurile... începe să-l doară că nu primește aceeași iubire înapoi. Și realizează că s-a grăbit să creadă, să se dăruiască, să iubeasca... Și vede omul aşa cum este cu adevărat, descoperind o imagine diferită de cea pe care şi-o conturase la început. Realizează că totul a fost o amăgire, o risipă de vise și o pierdere de timp…
Realizează că s-a îndrăgostit de o iluzie, în mare parte propria sa invenție născută din nevoia lui disperată de a iubi și de a fi iubit…
Putem alege pe cine să iubim?
Poate că da, dacă am iubi rațional... dar se pare că inima ia întotdeauna decizia finală... Iar rațiunea intervine agresiv doar ca o metodă de autoapărare...
O rațiune puternică nu face compromisuri...
Iar omul trebuie să găsească puterea să renunțe la amăgiri, la neviață, la neiubire, la vise deșarte... Trebuie să înțeleagă că merită mai mult, că merită totul, că poate trebuie să mai aștepte până când va întâlni sufletul pereche, acea jumătate dispusă să i se dăruiască în totalitate...
Ruptura de un om de care te-ai îndrăgostit și de visele în care acesta era inclus este foarte dureroasă...
Dar nimic nu este mai dureros decât o iubire neîmpărtăşită!