Așteptând să fim iubite

Este incredibil cât de multe sacrificii suntem capabile să facem noi, femeile, atunci când iubim… Cât de mult putem aștepta, cât de sus putem visa, cât de mult ne putem iluziona și cât de departe putem merge în iertare.

Ne agățăm cu disperare de orice iluzie care ne hrănește sufletul, care substituie fericirea adevărată, care ne ține în viață, deși nu trăim cu adevărat.

Suntem făcute să iubim cu tot ce avem. Cu sufletul deschis, cu brațele întinse, cu inima așezată la picioarele celui ales. Ne punem speranțele în privirile lui, ne măsurăm fericirea în tonul vocii sale, ne luminăm zilele cu prezența lui.

Ne transformăm în răbdare. În alinare. În înțelegere infinită. Ne învățăm să așteptăm, să ne hrănim cu promisiuni nerostite, să ne îmbrăcăm în tăceri care ne dor, dar pe care le acceptăm ca pe un preț al iubirii.

Ne dăm, uneori, sufletul pe altarul unei iubiri care nu ne merită. Ne umilim, conștiente de slăbiciunile noastre. Ne desconsiderăm, ne îndoim de propria noastră valoare, ne învinovățim pentru tot ce nu suntem, pentru tot ce nu am reușit să devenim. Ne abandonăm dorințele, ne sacrificăm visurile, ne mascăm durerile sub zâmbete senine și ne mutilăm emoțiile, doar pentru a nu pierde o iubire care poate nici măcar nu ne aparține cu adevărat.

Și, foarte rar, îndrăznim să ne plângem. Înghițim tăceri apăsătoare, ne înecăm lacrimile în perne reci, ne ascundem nemulțumirile în spatele unui surâs blând. Nu cerem, nu revendicăm, nu reproșăm, de teamă să nu părem slabe, de teamă să nu deranjăm. Și iubim prea mult, prea frumos, prea necondiționat, încercând să fim perfecte, să fim bune, să fim acea versiune idealizată a femeii care iartă orice, care înțelege tot, care acceptă tot. Încercăm să fim ceea ce își doresc ei, ceea ce așteaptă ei, ceea ce credem că ne-ar face mai ușor de iubit. Ne micșorăm ca să nu deranjăm. Ne ajustăm visele ca să nu părem prea pretențioase. Ne ascundem vulnerabilitățile, de teamă să nu fim percepute ca fiind slabe.

Și așteptăm… Așteptăm să fim alese. Așteptăm să fim prețuite. Așteptăm cu o răbdare absurdă câteva frânturi de bucurie, acele momente de tandrețe care ne fac să uităm tot ce ne-a durut până atunci. 

Ne mulțumim cu prea puțin, minimalizându-ne existența la acele clipe în care iubirea pare că ne este, în sfârșit, împărtășită...