Povestea mileurilor dăruite

De multe ori mi s-a spus că sunt cheltuitoare, și recunosc, așa este. Însă nu toți banii s-au risipit pe lucruri efemere. Uneori, ei s-au transformat în alinare, în lumină, în speranță.

În centrul Brașovului, pe străduțele pe care le străbăteam adesea, ochii mi se opreau mereu asupra unei bătrâne care vindea mileuri. Niciodată nu m-au atras, deși întotdeauna am admirat măiestria celor care le împletesc cu atâta răbdare și pasiune. Nu și-ar fi găsit locul în casa mea, dar la mama, de exemplu, ele erau ca niște podoabe fără de care mobila ar fi părut tristă și goală.

Într-o zi, am cumpărat un mileu de la acea bătrânică. L-am dăruit unei vecine căreia chiar îi plăceau mileurile. Apoi am cumpărat încă unul… și, de fiecare dată când o întâlneam pe acea bătrânică, mai luam câte unul. 
Dar într-o iarnă, deși gerul mușca din obraji și vântul biciuia nemilos trotuarele înghețate, totuși, ea era acolo, înfofolită în haine vechi, cu mileurile înșirate pe braț, tremurând. Dacă vara prezența ei pe stradă nu părea atât de crudă, acum mi se părea dureros, sfâșietor.
M-am apropiat și am întrebat-o:
- De ce stați aici, chiar și pe frigul ăsta?
Și nu am plecat până nu i-am aflat povestea.
Era singură pe lume. Avea o pensie mult prea mică, iar acest fapt îi răpea liniștea zilelor. Medicamentele erau scumpe, iar nevoile, multe. Dar avea demnitate. Nu cerșea, nu întindea mâna. Mâinile ei obosite, cu degete subțiri și muncite, croșetau neîncetat. Fiecare fir de ață purta în el ore de trudă, gânduri tăcute, amintiri, visuri. Apoi, cu mileurile strânse la piept, își lua locul pe stradă, în arșița verii sau în frigul tăios al iernii.
Mi s-a rupt sufletul. Nu voiam s-o mai știu tremurând acolo, așa că i-am cumpărat toate mileurile.
M-a privit uimită, poate neîncrezătoare.
- Ce o să faceți cu ele?
Am zâmbit.
- O să le dăruiesc.
Și le-am dăruit. Chiar dacă unii au râs, considerându-mă lipsită de inspirație, chiar dacă poate alții nu au înțeles și m-au considerat lipsită de bun gust. 

Dar bătrânica nu s-a oprit din croșetat. Mâinile ei continuau să țeasă dantelă, iar eu continuam să cumpăr. Până când, într-o zi, am realizat că aveam un troler plin de mileuri…  :) 
Dar nu, nu fuseseră bani risipiți. Fuseseră bani transformați în speranță.
Apoi a venit un decembrie greu… Un Crăciun în care nu aveam bani pentru cadouri. M-am uitat în cutia mea cu felicitări - îmi plac mult felicitările, le colecționez încă din copilărie. M-am gândit că voi dărui doar câte una fiecărui om drag, în care voi pune tot ce am: iubire. Pentru că iubirea era, în acel moment, cel mai de preț dar pe care îl puteam oferi. Și atunci, printre amintiri și dorințe, am găsit mileurile.
În fiecare felicitare am scris povestea lor. Povestea unei femei singure, care croșeta nu doar dantelă, ci și speranță. Și în fiecare felicitare am așezat, cu grijă, câte un mileu.
Cei care le-au primit nu au fost doar surprinși. Au fost emoționați. Și am înțeles, în acel moment, că niciun alt cadou nu le-ar fi putut aduce o bucurie mai mare.
Pentru că acele mileuri nu erau doar niște bucăți de dantelă. Ele purtau în ele o poveste. O poveste despre bunătate, despre curaj, despre demnitate.
Și, odată cu ele, am dăruit un gând:

"Poate că acest mileu ți se pare un cadou lipsit de valoare. Dar el poartă iubire. Acest mileu a salvat, cândva, o bătrânică singură, săracă și bolnavă, care l-a vândut pentru a putea trăi. Poate, într-o zi, îmi vei dărui și tu ceva ce poartă iubire, ceva ce a salvat, cândva, un suflet… pentru că, până la urmă, despre asta este Crăciunul."