Părerile de rău nu vindecă răni

Părerile de rău nu vindecă răni. Nu lipesc suflete frânte, nu acoperă golurile lăsate în urmă de absențe și trădări. Nu pot să aline ceea ce a durut prea mult, prea profund, prea adevărat.

Părerile de rău nu retrag cuvintele care au fost spuse la furie, nu le șterg din memorie și nu le fac mai puțin dureroase. Rămân acolo, ca ecouri care se sting greu, cicatrici pe care nici timpul nu le poate estompa complet.

Părerile de rău nu anulează faptele, oricât de mult ai vrea să le rescrii. Nu te întorc înapoi în acel moment în care ai fi putut face altfel. Nu îți dau șansa unei alegeri mai bune, a unei tăceri mai înțelepte, a unui pas înapoi care ar fi putut salva totul.

Părerile de rău nu șterg amintiri urâte, nu șterg lacrimi și nu rescriu povești. Nu pot înlocui nopțile nedormite, nici zilele pline de întrebări și regrete, nici clipele în care sufletul a cunoscut teama.

Părerile de rău nu redau încrederea pierdută. Odată zdruncinată, încrederea nu mai poate fi reconstruită doar prin scuze și promisiuni. Nu poți îndrepta o inimă frântă doar spunând „îmi pare rău”.

Părerile de rău nu restituie timpul pierdut, nici visele irosite, nici speranțele care s-au spulberat sub greutatea dezamăgirilor. Nu întorc ceasul, nu rescriu finaluri, nu aduc înapoi oamenii care au învățat să plece.

Părerile de rău nu alungă teama și nu redau echilibrul. Nu fac tăcerea mai puțin apăsătoare, nu umplu distanțele create, nu alină singurătatea pe care au lăsat-o în urmă.

Părerile de rău, fie ele însoțite de lacrimi sincere, nu spală greșelile și nu pot întoarce trecutul.

Când totul a fost distrus, un „îmi pare rău” nu este suficient. Pentru că unele răni nu cer scuze. Cer timp, cer vindecare, cer lecții învățate.