Lacrimi în august...

Am observat că oamenii evită să vorbească despre cei pe care i-au pierdut. Poate că durerea le îngreunează cuvintele, poate că le este teamă să deschidă uși spre amintiri care dor, poate că se tem că, rostind numele celor plecați, vor simți mai acut absența lor.

Eu însă simt nevoia să vorbesc despre tata. Să-l aduc în prezentul meu, să-i păstrez chipul viu în amintire, să-mi alin dorul așezându-l în cuvinte.

Ziua de 13 august a fost cea mai tristă zi din viața mea. Ziua în care l-am pierdut pe tata. O zi care a venit pe neașteptate, sfâșiind realitatea pe care o cunoșteam. Credeam că am timp, că voi avea întotdeauna unde să mă întorc, că îmbrățișările lui vor fi acolo, așteptându-mă. Dar sufletul meu nu era pregătit să piardă omul care îmi fusese întreg universul. De fapt, oare suntem vreodată pregătiți să ne pierdem părinții?

Tata a fost primul om pe care l-am cunoscut, cel care mi-a arătat lumea, cel care mi-a fost sprijin, alinare, ghid și prieten. Mi-am petrecut copilăria mai mult alături de el, până la vârsta de 15 ani. Am venit pe lume când el avea 50 de ani, într-un moment în care credea că viața îl condamnase la o bătrânețe tristă, în singurătate. Dar eu am fost, după cum mi-a spus într-o zi, un vis împlinit.

Îmi amintesc o călătorie cu trenul, când, copil fiind, l-am întrebat în joacă: „Eu ce sunt, tata?” Zâmbea mereu când vorbeam, pentru că noi doi aveam un univers al nostru, plin de jocuri și cuvinte nespuse lumii. „Tu ești un vis împlinit”, mi-a răspuns atunci. Iar în ochii lui am văzut că spunea adevărul. A fost prima dată când mi-a vorbit despre vise și când m-a convins că ele pot deveni realitate.

Mă întreb cum a avut atâta răbdare cu mine. Încă mă amuz când aud melodia lui Dan Spătaru  „Tu, eu și-o umbrelă”. Mi-l amintesc pe tata dându-mă pe leagănul din curte, în timp ce eu cântam ore în șir refrenul, iar el, fără să pară vreodată deranjat, își respecta rolul de spectator și îmi răspundea de fiecare dată cu un „pam-pam!”.

Îmi amintesc discuțiile noastre lungi, răbdarea lui infinită atunci când îmi răspundea la întrebări, felul în care știa să mă facă să înțeleg lumea, fără să-mi rănească niciodată sufletul curat de copil.

Tata mi-a fost și mamă, și prieten. A fost un om înțelept, blând, bun și drept. M-a învățat să fiu puternică, să mă respect și să nu permit nimănui să mă definească altfel decât sunt. Mi-a arătat că demnitatea e mai prețioasă decât orice reușită efemeră, că trebuie să fiu sinceră și să nu fac promisiuni pe care nu le pot îndeplini. Mi-a spus că binele și răul se întorc întotdeauna și că sufletul omului este oglinda faptelor sale.

Mi-a arătat că oamenii sunt mai importanți decât lucrurile, că trebuie să prețuiesc sentimentele și amintirile mai mult decât orice avere. Mi-a spus să nu judec pe nimeni după înfățișare, religie, avere sau statut, pentru că un suflet frumos nu se măsoară în lucruri pământești.

M-a învățat să nu fiu egoistă, să nu trăiesc doar pentru mine, să fiu mereu cea care ajută, nu cea care așteaptă ajutor.

M-a învățat să fiu liberă și curajoasă, să fiu eu însămi, chiar și atunci când asta însemna să merg împotriva curentului. Mi-a spus că oamenii care nu pot ține pasul cu mine vor pleca oricum și că nu trebuie să mă tem de pierderi.

Tot de la el am învățat că un om nu este niciodată bătrân, atâta timp cât iubește viața. Avea peste 60 de ani, dar era mereu alături de mine în jocurile copilăriei mele. Patina cu mine iarna, îmi împărtășea toate năzbâtiile, râdea și se bucura ca un copil. Iar când am devenit adolescentă, s-a alăturat grupului meu de prieteni, însoțindu-ne adesea la plimbări și petreceri, ca un prieten mai mare, nu ca un părinte.

Tata a fost dovada vie că un părinte singur poate fi o întreagă familie, că un bărbat poate crește singur o fetiță și că poate deveni eroul ei.

M-a pregătit pentru viață, dar nu m-a învățat să trăiesc fără el.

Ani la rând, 13 august a fost o zi în care m-am izolat și am plâns. Știu că el nu ar fi vrut să sufăr, dar lacrimile mele udă florile pe care i le sădesc mereu în sufletul meu.

Chiar dacă nu mai este lângă mine, îl simt aproape. Îl port în fiecare decizie, în fiecare lecție pe care mi-a lăsat-o moștenire. Îmi imaginez că e undeva, dincolo de nori, că mă privește, că încă mă ghidează, că într-o zi ne vom regăsi.

Am scris mult… și totuși am spus atât de puțin.

În sufletul meu am scris o carte întreagă despre el, o carte pe care o completez în fiecare zi, cu fiecare gând, cu fiecare dor.

Încă mă întreb dacă am fost copilul pe care l-a meritat. Dacă am făcut tot ce am putut pentru el.

Mi-aș cere iertare pentru momentele în care m-am îndepărtat de valorile lui, pentru clipele în care poate l-am dezamăgit, pentru momentele în care, fără să vreau, am fost altfel decât m-a învățat. Mi-a vorbit despre echilibru… și sper că, la final, balanța faptelor mele înclină mai mult spre bine. Dacă uneori am rătăcit drumul, nu am să dau vina pe oameni, nici pe circumstanțe. Dar poate, doar poate, lipsa lui m-a dezechilibrat mai mult decât aș fi crezut vreodată.

Voi vorbi mereu despre el. Cu mândrie, cu recunoștință, cu iubire.

Pentru că, în inima mea, voi rămâne mereu fetița pe care el a ținut-o de mână și căreia i-a spus că este un vis împlinit.

Voi plânge mereu pe 13 august… Dar voi ști că, de fiecare dată când am nevoie, el mă ține de mână.