Lacrimi în august...

Am observat că oamenii evită să vorbească despre persoanele dragi pe care le-au pierdut. Poate că durerea şi dorul îi împiedică…

Eu simt nevoia să vorbesc despre oamenii dragi plecaţi, poate pentru ca astfel îmi alin dorul de ei…

Ziua de 13 august dintr-un an, a fost cea mai tristă zi din viaţa mea. A fost ziua în care l-am pierdut pe tata. Am fost luată prin surprindere, pentru că sufletul meu nu era pregătit să piardă omul care însemna întreg Universul meu. De fapt, nu suntem pregătiți niciodată să ne pierdem părinții…

Tata a fost primul om pe care l-am cunoscut şi alături de care mi-am petrecut toată copilăria, până la vârsta de 15 ani. Doar noi doi. Am venit pe lume când el avea 50 de ani şi când credea că viaţa îl condamnase la o bătrâneţe tristă în singurate.

Îmi amintesc cu drag de o zi în care ne aflam într-o călătorie cu trenul, iar eu l-am întrebat pe tata în joacă: „Eu ce sunt?”- pentru că noi doi vorbeam foarte mult şi aveam tot felul de joculeţe ale noastre. „Tu eşti un vis împlinit.” – mi-a spus tata. Atunci a fost pentru prima dată când mi-a vorbit despre vise şi când m-a convins că ele pot deveni realitate.  

Uneori mă întreb cum a avut tata atâta răbdare cu mine. Mă amuz ori de câte ori aud cântecul lui Dan Spataru  “Tu, eu şi-o umbrelă”, amintindu-mi cum mă dădea tata pe leagănul din curte, iar eu îi cântam ore în şir acest cântec, obligându-l ca după fiecare refren să spună: „pam-pam!”

Şi îmi amintesc discuţiile noastre lungi, răbdarea cu care îmi povestea şi îmi lămurea orice curiozitate.

Tata mi-a fost şi mamă şi prieten. A fost un om înţelept, blând, bun şi corect. M-a învăţat să trăiesc frumos, să fiu puternică şi să mă stimez. M-a învăţat să fiu demnă, să nu permit nimănui să îmi spună cine sunt şi ce pot și să nu decad de la calitatea de om, oricât mă vor provoca oamenii. M-a învăţat să fiu disciplinată şi să nu fac promisiuni pe care nu le pot îndeplini. Şi m-a învăţat că orice bine şi orice rău făcut este recompensat de viaţă.

M-a învăţat să preţuiesc oamenii, sentimentele şi amintirile - nu lucrurile... Să respect orice om, să nu fac ură de rasă şi să nu fac diferenţe pe criterii de condiţie socială, defecte fizice, convingeri religioase...

M-a învăţat să nu fiu egoistă, să nu trăiesc doar pentru mine şi să fiu eu cea care ajută oamenii, nu să fiu ajutată.

M-a învăţat să fiu liberă şi curajoasă, să fiu eu, asigurându-mă că vor pleca de lângă mine doar oamenii care nu vor putea ţine pasul cu mine şi care nu mă vor iubi cu adevărat.

Tot de la tata am învățat că un om nu este bătrân, dacă iubește viața. Pentru că deşi trecuse de 60 de ani, el mi se alătura când mă jucam, când mă plimbam cu patinele şi când făceam năzbâtii copilăreşti. Iar când devenisem adolescentă, s-a alăturat grupului meu de prieteni, însoţindu-ne adesea la distracţii.

Tata a fost dovada că un părinte singur poate oferi toată dragostea unei familii și că un bărbat poate educa singur o fetiţă şi că poate deveni eroul ei.

M-a învăţat foarte multe, m-a pregătit pentru viață, dar nu m-a învăţat să trăiesc fără el. Ani la rând, 13 august a fost o zi în care m-am izolat de lume şi am plâns… deşi ştiam că tata nu ar fi vrut să plâng. Dar lacrimile mele udă florile pe care i le sădesc mereu în sufletul meu…

Chiar dacă nu mai este prezent fizic, chiar dacă nu mă mai pot bucura de îmbrăţişările lui, de glasul lui, el este prezent în sufletul meu şi în conştiinţa mea. Îmi imaginez că este undeva, dincolo de nori şi că ne vom regăsi atunci când îmi voi încheia şi eu călătoria numită viaţă.

Am scris mult... și totuşi am spus atât de puţin...

În sufletul meu am scris o carte întreagă despre tata şi cred că în fiecare zi mai adaug câte un gând.

Încă mă întreb dacă am făcut tot ce am putut pentru el, încă mă întreb dacă am fost copilul pe care l-a meritat…  

I-aş cere iertare pentru toate momentele mele de decădere, în care m-am purtat altfel decât m-a educat şi în care poate s-a ruşinat de mine. Mi-a vorbit cândva de echilibru… şi sper că balanţa faptelor mele înclină mai mult către cele bune. Iar dacă nu am reuşit mereu, nu voi da vina pe oamenii care m-au influenţat, nu voi da vina pe conjuncturi care m-au forţat, dar aş putea da vina pe faptul că lipsa lui m-a dezechilibrat adesea...

Am să vorbesc mereu despre tata... Cu mândrie şi cu dragoste. Iar pentru el voi rămâne mereu acea fetiţă pe care el a ajutat-o să descopere lumea, o fetiță care avea un curaj nebun să înfrunte orice provocare dacă el o ținea de mână…

Voi plânge mereu pe 13 august... dar voi ști întotdeauna că atunci când am nevoie, el mă ține de mână…