C’est fini la comédie!

Printre ultimele povețe pe care mi le-a lăsat tata a fost și aceasta:

„Dacă cineva, fie prieten, fie iubit, te face mai mult să plângi decât să râzi, atunci renunță la acel om.”

O lecție simplă, dar pe care am învățat-o greu.

De multe ori, nu l-am ascultat. Poate pentru că sufletul meu nu putea accepta că iubirea și iertarea nu sunt întotdeauna sinonime. Poate pentru că un alt îndemn al lui contrazicea această lecție, acela de a ierta oamenii pe care îi iubesc.

Și cum eu nu știu să relaționez fără iubire, am iertat. Și am tot iertat...

Am crezut, naiv, că iubirea poate vindeca orice. Că dacă ofer suficientă bunătate, suficientă răbdare, suficientă înțelegere, totul se va așeza, oamenii vor deveni mai buni, mai calzi, mai puțin capabili să rănească. Dar nu e așa. Sunt oameni care îți iau lumina fără să-ți ofere nimic în schimb. Sunt oameni care îți umbresc sufletul, care îți obosesc inima, care te lasă secătuit și gol.

Poate că a fost nevoie să ating un anumit prag al maturității sau al suportabilității pentru a înțelege unde trebuie să trag linia.

Poate că a fost nevoie să plâng mult pentru a realiza că nimeni nu are dreptul să îmi fure pacea sufletească, că nimeni nu ar trebui să aibă puterea de a-mi întuneca bucuria de a trăi.

A venit momentul să fac diferența dintre ceea ce primesc și ceea ce merit.

Iar eu nu merit lacrimi.

Nu merit oameni care mă frâng, care mă obosesc, care mă țin captivă în relații dureroase, care nu știu să dăruiască decât absență și tăceri grele.

Eu merit un om care să îmi fie refugiu, nu furtună.

Pentru că eu nu las în urma mea suferință. Eu nu îmi vărs noroiul din suflet în sufletele altora. Eu nu împrăștii frustrări, neputințe, resentimente. Eu nu rănesc din orgoliu, din egoism, din nepăsare.

Și poate că abia acum înțeleg cu adevărat vorbele tatălui meu.

„C’est fini la comédie.”

Nu mai joc în piesa nimănui. Nu mai plâng pe scene unde ar fi trebuit să râd. Nu mai rămân acolo unde nu sunt aleasă, prețuită, respectată.