Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră. Şi niciunul nu îţi poate oferi garanţii că îţi va rămâne alături până la sfârşit. Ei pleacă indiferent dacă noi ne dorim sau nu asta şi o fac de multe ori tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de ei… atunci când sufletul nostru depinde de ei.
Nu este uşor să accepţi, să suporţi şi să înţelegi o astfel de pierdere… şi nu este uşor să mergi mai departe pe drumul tău, fără aceia cu care erai atât de obişnuit, fără aceia care erau parte a planurilor tale, a viselor tale.
Cu toate acestea trebuie să înveţi să pierzi. Trebuie să accepţi că oamenii nu îţi aparţin, că nu ai niciun drept asupra lor, că nu îi poţi lega de tine. Iar dacă îi iubeşti cu adevărat îi laşi liberi.
Oricât de mult te-ar durea să te desprinzi de ei, pui dorinţa lor şi binele lor mai presus de dependenţa ta de ei.
Eu aşa am făcut cu oamenii care au făcut parte din viaţa mea. Nu am ţinut pe nimeni lângă mine dacă nu şi-a dorit să îmi fie alături. Fie că a fost vorba despre persoana iubită, fie că a fost vorba despre prieteni, i-am lăsat liberi şi i-am lăsat să aleagă. Nu am forţat şi nu am influenţat alegerile lor şi nu i-am urât atunci când nu m-au ales pe mine. Pentru că nu sunt un om egoist şi pentru că nu iubesc posesiv…
Am pierdut oameni fără de care credeam că nu voi mai putea trăi… Pe unii îi pierdusem poate cu mult timp înainte ca ei să plece de lângă mine… pentru că un trup alături nu înseamnă că există şi un suflet alături. Pentru că un prieten declarat dar absent, nu înseamnă că am un prieten...
La rândul meu am părăsit atunci când am realizat că nu eram potrivită cuiva, că nu eram cea menită să împlinească un om, să îl ajute să zboare, să construiască, să îl facă fericit... Iar un om nefericit şi neîmplinit alături mi-ar aduce numai nefericire.
Am fost acuzată că nu am iubit atunci când am lăsat pe cineva să aleagă un drum mai bun decât drumul pe care mergeam eu... poate pentru că mi-am luat rămas bun zâmbind... dar numai eu știu cât am plâns după ce m-am întors cu spatele, atunci când nu mă mai vedea nimeni...
Oamenii vin şi pleacă din viaţa noastră… la fel cum şi noi venim şi plecăm din viaţa lor la un moment dat. Nu ştim niciodată cât timp va dura călătoria noastră pe drumul vieţii alături de cineva. Tot ce putem face este să facem călătoria cât mai plăcută şi să lăsăm în urmă amintiri frumoase, ceva bun din noi şi dacă se poate puţină iubire care să-i însoţească mereu pe aceia pe care-i lăsăm la un moment dat să aleagă alte drumuri…
Fragment din cartea Fluturi.
 |  |
Wow! In momentul asta de cumpana am fost si eu de curind! E nevoie de iubire si curaj, intr-adevar!
RăspundețiȘtergereTe pup!
Pana acum nu am suferit foarte mari pierderi, dar aceste randuri ale tale, m-au facut sa reflectez asupra acestui fapt si sa incerc sa nu devin posesiv, sa dau libertate in alegeri persoanelor din jurul meu, sa nu devin o frana in calea fericirii altora.
RăspundețiȘtergereEu te provoc sa ne spui ce e mai dureros? Sa parasesti sau sa fii parasit? Oare, nu cumva toate acestea pe care le gandim si credem noi sunt doar in mintea noastra? Fiecare are adevarul sau, dreptatea sa, lumea sa... Oare nu toate pe care le sustinem sunt justificarile noastre? Fie ca ne exprimam frumos sau mai putin frumos... Daca pleci pe drumul tau sau lasi sa plece unde vrea o alta persoana pe care spui ca o iubesti, nu e oare dovada de egoism? Nu stiu... Eu te intreb si te provoc! Altfel ce sa spun... scrii extrem de frumos...:P dar n-as vrea sa fiu in pielea celui pe care l-ai parasit...:) Important mi se pare sa nu nu uiti sa zambesti si sa o iei mereu cu curaj de la capat... Si nici nu cred ca lasi sa plece din generozitate... ,,Du-te! Ti-e mai bine fara mine!" cred mai degraba ca sentimentele sunt amestecate... Numai bine!
RăspundețiȘtergereEu am trecut printro asemenea experienta
RăspundețiȘtergereacum aproximativ o luna.Aveam o relatie de sase luni( la momentul acela),lucrurile au evoluat foarte repede intre noi si am ajuns sa ne iubim nebuneste,fara sa ne dam seama de asta.Suntem doua caractere puternice si doi oameni foarte orgoliosi,lucruri care au inceput sa dauneze relatiei.O perioada de cateva saptamani am analizat foarte in amanunt relatia noastra...impreuna si fiecare separat...am ajuns la aceeasi concluzie:"doua pietre tari",niciuna dispusa sa cedeze.El a zis ca simte ca nu mai merge relatia iar eu am hotarat sa plec.In seara in care am plecat ne plimbam tinandu-ne de mana,discutam si radeam,nu cred ca eram constienti ca...de fapt...noi ne despartim.In acea seara,cand taxi-ul ma astepta in fata blocului m-a strans in brate si mi-a spus pentru prima data ca ma iubeste.Vedeam suferinta in ochii lui si abia atunci mi-am dat seama cat de mult mi-as fi dorit sa-mi ceara sa raman.Am stat departe unul de celalalt cam o saptamana,timp in care vorbeam zilnic la telefon,aveam discutii diverse dar niciunul nu indrazneam sa deschidem un subiect despre noi.Intr-o zi insa am primit un mesaj care m-a uimit:"Pregateste-te,intr-o ora pornesc inspre tine!"Nu stiam ce sa fac ... el,cel care mi-a dat de inteles ca ii e mai bine fara mine,si-a dat seama ca nu poate trai fara mine.A parcurs cam 700km ca sa ajunga la mine,deci aveam timp suficient sa ma razgandesc.Nu puteam sa spun "nu".Il iubesc si chiar cred ca mai meritam o sansa.Acum suntem bine,facem eforturi sa ne tinem orgoliile deoparte si invatam impreuna sa facem comprimisuri de dragul iubirii care ne leaga.E un caz real si ai dreptate Anomim: sentimentele sunt amestecate!!!Simti durere,ai regrete,te intrebi de ce ti se intampla asta,ca nu e corect,de ce nu poti fi tu acela care sa-l faci fericit...foarte multe sentimente care te coplesesc si pe care nici acum nu am reusit sa le identific.Irina insa a punctat foarte bine:Nu putem sa stam in calea fericirii oamenilor de langa noi doar din egoism,trebuie sa ii lasam sa zboare daca vedem ca prind aripi iar noi le ingradim orizonturile!La mine a fost un caz fericit...l-am lasat sa zboare ,dar s-a intors la mine .Vrem sa depasim impreuna barierele si speram ca vom reusi.Va pup,dragele mele!
asa este: nimeni nu poate oferi garantii..culmea este, cred eu, ca oamenii au nevoie de garantii..le cauta chiar daca nu recunosc asta.....din pacate egoismul este in fiecare dintre noi....putini sunt cei care reusesc sa-l tina-n frau si sa deschida "colivia" pentru ca celalalt sa zboare atunci cand simte ca el ii sta in cale....dar eu vin si ma intreb...te intreb, irina: oare nu-i mai bine sa alegem sa fim pe cont propriu?!sa alegem singuratatea?!...o sa-mi zici ca de-abia asta este o forma de egoism!?!...dar daca nu pot gestiona suferinta plecarilor din viata mea......oare nu-i mai corect asa..ma impiedica singuratatea sa iubesc omul, frumosul, bunatatea, etc...?!
RăspundețiȘtergereOamenii vin si pleaca din viata noastra... E ceva firesc... Uneori dureros, alteori ca o usurare... face parte din firescul vietii. Tot ce are un inceput are si un sfarsit... Doar noi ne prefacem ca luam viata de la capat de cate ori trecem printr-o incercare... Incercam sa schimbam, sa supravietuim si cautam tot felul de motivatii si explicatii in mintea noastra... De fapt nu vine si nu pleaca nimeni! Decat noi... Noi suntem singurii calatori prin lumea asta... :)))
RăspundețiȘtergerePentru Margot... Fa ceea ce crezi ca e bine pentru tine in primul rand... Lumea s-a nascut din egoism, nu din bunatate... Eu cred ca Dumnezeu se plictisea singur... :P Glumesc... Singuratatea nu e neaparat un lucru rau... Iti da liniste, te poti concentra la ceea ce doresti... dar ca si orice pe lumea asta are si dezavanaje... :)) Tu alegi! Important sa te simti bine cu tine insuti! Mult noroc!
Stii..incerc sa te inteleg, pentru ca te ,,simt'' aproape. Dar pana nu ma voi intelege pe mine, nu te pot intelege nici pe tine.
RăspundețiȘtergereciteam azi pe blog si nu mai reusesc sa ma satur ,ai un fel de a scrie si a descrie...fantastic.ti-am trimis o poezie pe Fb -insomnii ,sa-mi dai o parere
RăspundețiȘtergereesti plagiata....imi pare rau..intra pe
RăspundețiȘtergerehttp://freespiritforblue.blogspot.ro/2012/09/un-strop-de-adevar.....
M-am regasit in acest text pentru ca trec printr-o perioada asemanatoare. Cineva fara de care nu pot trai a plecat de langa mine si nu mai pot vedea niciun orizont.
RăspundețiȘtergereLiulia... Trec acuma exact printr-o situatie asemanatoare ! Am facut cunostinta cu un baiata la serviciu, era un simplu client pe care il deservam, si intre timp mai glumeam cu colega mea si prietenul cu care era, si intimplator am aflat ca are vila chiar in regiunea unde locuiesc impreuna cu parintii. Am devenit un fel de amici, vorbeam pe un site de socializare, glumeam , imi placea sa discut cu el , vedeam in el cel mai pozitiv om care l-am cunoscut vreodata. Cu timpul am devenit un fel de "prieteni", m-a invitat la el de citeva ori, dar toate miroseau doar a prietenie, simpla prietenie, nici prin gind ca as putea sa-l plac. Am inteles ca nu mi-i indiferent in momentul cind la el in odaie am vazut o fotografie aranjata frumos intr-o rama, la lok vizibil. Am inteles imediat ca o iubeste pe fata din poza. Aici deja incepusem sa nu-mi gasesc lokul, nu stiam cine e ea , cit de mult inseamna pentru el. Mi-am gasit curaj sa-i fac o vizita in profilul de pe fb , aici surpriza zeci de fotografii cu ea, erau atit de frumosi, atit de fericiti ore intregi puteam sa-i admir. Am inteles ca nu am nici o sansa!!!! Ii doream tot binele din lume, dar nu aveam curaj sa-l intreb ceva despre aceasta relatie frumoasa. Analizind profilul in intregime, am observat ca au ceva neintelegeri si chiar pare ca s-au despartit. El insa pina in prezent pastreaza toate pozele cu ea! Din discutiile ce au urmat ulterior, culegeam tot ce imi placea, adoram fiecare fraza ce mi-o spunea, asha cum era hazlie, ma atasam de el mai mult si mai mult! Intr-o zi hotarisem sa nu-i mai scriu ca nu e bine asta, nu vroiam sa ma indragostesc de un om care niciodata nu ma va putea privi cu alti ochi. Au urmat citeva zile de tacere, desi intre timp simteam ca ma deshidratez fara el :) In una din zilele ce au urmat m-a invitat la o plimbare, desigur am acceptat, eram fericita...Ne-am plimbat putin, si nu shtiu cum pina la urma am si ajuns sa ne mai si sarutam, imbratisam, sa ne tinem de mina ca doi iubiti. Dupa acea plimbare ma straduiam la maxim sa nu imi fac iluzii. Au urmat inka citeva astfel de plimbari, ne simteam relativ bine unul linga celalalt... si uite ca intr-o zi a disparut! Nu mai vrea sa imi vorbeasca, nu-mi raspunde la mesaje , pur si simplu nu mai exist pentru el. Nici macar nu mi-a dat o explicatie, dar poate ca nici nu o merit. Imi lipseste dar nu pot sa-i spun asta, ca o sa rida de mine. Simt ca ma folosit pentru a petrece ceva timp , ca mai apoi sa dispara fara nici un cuvint. Prietenele nu ma inteleg ca practic il cunosc de 3 luni , si ele nu inteleg cum un om iti poate deveni atit de important intr-un timp atit de scurt! Eu am nevoie de el in viata mea...simt ca fara el nu o sa mai am niciodata acelasi zimbet!
RăspundețiȘtergereImi poate spune cineva va rog de la ce pagina si din ce volum este acest minunat fragment?
RăspundețiȘtergereMda.. oamenii sunt niste monstri mascati cu chipuri de inger.. sunt alaturi de tine la bine iar la greu dispar brusc, de cele mai multe ori cand ai nevoie de ei.. si aici vorbesc de prieteni, sunt foarte perversi, egoisti si rai, dar partea buna este ca datorita lor putem avea incredere in noi si sa fim mai atenti atunci ccand o persoana apare in viata noastra.. ,,Arata-mi Doamne cine ma vinde si cine ma vindeca" aceasta fraza nu cred ca are vreun raspuns.. trebuie sa vezi singur asta sa iti iei o pereche de ochelari pentru realitate si sa pfivesti cu atentie tot ce misca in jurul tau..
RăspundețiȘtergere