Dol...

La un moment dat am crescut şi nu am mai fost fetiţa zglobie şi inocentă care fugea în braţele tatălui, ori de câte ori era dezamăgită de răutatea lumii. 

Ca adolescentă am simţit nevoia de izolare şi am început să am secrete, cu toate că tata m-a crescut astfel încât să am încredere şi curaj să-i spun orice. Nu mi-a interzis niciodată nimic, ci a căutat să mă înveţe să fac diferenţa dintre bine şi rău, cu exemple concrete, iar atunci când m-am încăpăţânat să aleg răul, m-a lăsat - nu pentru că a fost un părinte iresponsabil, ci pentru că ştia ce copil încăpăţânat avea şi că numai aşa puteam învăţa.

Într-o zi, poveştile pline de aventuri, de bucurii sau tristeţe, cât şi visele personale nu au mai fost povestite lui tata, ci unui caiet. Jurnalul devenise noul meu prieten care mă asculta supus şi liniştit şi care nu mă judeca pentru alegerile făcute, nici pentru greşeli.

„Poate că am ales jurnalul ca să nu te dezamăgesc...", i-am spus lui tata, după câţiva ani, când mi-a mărturisit că l-a răsfoit. „Nu mai sunt copilul perfect de altă dată...”

„Tu nu ai să mă dezamăgeşti niciodată, oricât de imperfectă ai fi.", mi-a spus tata atunci. „Indiferent de greşelile tale, eu îţi cunosc sufletul şi ştiu că eşti cel mai minunat copil...”

Nişte lacrimi sincere care se străduiau să nu alunece pe obrajii tatălui meu m-au făcut să realizez că îl durea că îşi pierduse într-un fel copilul, care se ascundea din ce în ce mai mult într-o adolescentă grăbită să devină matură şi independentă. 

„Dacă ai şti cât m-am chinuit să te învăţ să spui: vreau în braţe!, când tu spuneai: vleau în blațe!”, mi-a spus tata. „Acum parcă mi-e dor să mai spui aşa...”

Apoi, într-o zi, când am suferit prima mea decepţie, am alergat în braţele tatălui meu... Jurnalul nu avea braţe primitoare, nici lacrimi, nici poveţe, nici încurajări... Tata m-a ascultat cu răbdare şi m-a lăsat să plâng, așa cum face de obicei cel mai bun prieten. Apoi mi-a spus aşa: „Oamenii ne dezamăgesc. Nu o fac neapărat pentru că sunt răi, ci pentru că sunt sortiţi să greşească. Şi tu vei greşi la rândul tău. Și să știi că oamenii îţi vor lua multe dacă vor putea. Dar tot ceea ce îţi vor lua ei, îţi va fi dat înapoi de către Dumnezeu, înzecit. Iar ceea ce este al tău cu adevărat nu îţi poate lua nimeni şi se află chiar aici, în pieptul tău: e inima ta. Acolo ai toate comorile lumii, tot ceea ce îţi trebuie.”

Am alergat atunci către prietenul meu, Jurnalul şi i-am povestit tot ceea ce mi-a spus tata. De atunci îi povestesc multe dintre frământările mele interioare, îi mărturisesc greşeli, regrete și îi împărtăşesc bucurii... pentru că nu mai pot alerga către braţele primitoare ale lui tata... Copilul din mine îşi imaginează însă, că tot ceea ce scriu în jurnal poate fi citit şi de tata.

Iar azi o să scriu pe o pagină nouă doar atât: Mi-e tale, tale dol de tine!