Înstrăinare...

„Pentru aceasta m-am ascuns şi am închis uşile: ca să pot fi de folos la mai mulţi.”

- Seneca

Oamenii te condamnă atunci când te înstrăinezi de ei. Se simt neglijaţi, abandonaţi, neîndreptăţiţi. Şi prea puţin dintre ei se întreabă care a fost motivul pentru care te-ai distanţat. Nu fac niciun efort să vadă dacă ei ţi-au greşit cu ceva, ci încep pe loc să caute greşelile numai la tine. Şi dacă acestea nu există, le vor născoci. Nu își vor asuma nicio vină, nu vor accepta că au fost îndepărtați și îţi vor deveni dușmani.

La un moment dat am ales să fac ordine în viaţa mea, iar asta a însemnat, inevitabil, să mă îndepărtez de anumiţi oameni. De ce? Pentru că în orice relaţie, fie că este una de iubire, de prietenie sau de colegialitate, este nevoie de doi. Iar atunci când într-o relaţie am rămas singură, am ieşit şi eu din ea. De ce? Pentru că mi s-a părut obositor să o susţin numai eu cu emoţie şi energie. Pentru că mi s-a părut firesc ca o legătură în care suntem egali să fie susţinută în egală măsură şi de celălalt partener.

Aşadar, atunci când am ales să fac această curăţenie de primăvară... sufletească, am decis să mă îndepărtez de câteva categorii de oameni care mă epuizau.

M-am îndepărtat de oamenii cu care nu aveam nimic în comun. Deşi am acceptat întotdeauna mentalităţile diferite, gusturile şi valorile diferite, unii oameni au fost atât de deosebiţi de mine încât nu aveam niciun punct comun pe care să mai construim ceva. Surprinzător, ei au fost cei care au încercat într-un mod agresiv să îmi impună părerile şi valorile lor, nerespectându-mi personalitatea.

M-am îndepărtat de oamenii lipsiţi de ambiţie şi de motivaţie, oameni pe care m-am săturat să-i trag după mine şi să-i fac să privească în sus.

M-am îndepărtat de oamenii care s-au apropiat de mine doar pentru a mă folosi, purtând pe chipurile viclene măşti prietenoase şi zâmbitoare.

M-am îndepărtat de oamenii care în faţa mea defilau cu bunele lor intenţii, iar pe la spate nutreau sentimente de ură şi invidie.

M-am îndepărtat de oamenii răi, negativi, pesimişti, hipercritici, care strică armonia din jurul lor oriunde s-ar duce, oameni care te indispun permanent cu proasta lor dispoziţie şi cu remarcile lor acide.

M-am îndepărtat de oamenii egoişti, care trăiesc doar pentru ei, care nu văd decât cum să manevreze totul pentru ca să le fie lor bine, care se pun mereu pe primul loc şi care cred că li se cuvine totul.

M-am îndepărtat de oamenii curioşi, pe care îi preocupau mai mult amănuntele intime din viaţa mea decât persoana mea şi ceea ce aveam eu de oferit.

M-am îndepărtat de oamenii falşi, prefăcuţi, mincinoşi, răi, ipocriţi, bârfitori, de aceia care m-au judecat pe legea lor pentru felul în care mi-am dus viaţa.

M-am îndepărtat de oamenii care m-au transformat imediat în duşman atunci când i-am contrazis şi le-am spus ceea ce nu le plăcea să audă, deşi era adevărul.

M-am îndepărtat de oamenii care au încercat să îmi taie aripile, să mă tragă în jos, să mă prindă în mocirla lor; de la ei nu am învățat decât partea urâtă a vieții.

M-am îndepărtat de oamenii care îmi iroseau timpul, pentru a-și umple egoist singurătatea.

M-am îndepărtat de oamenii insensibili la frumos, concentraţi prea mult pe „a avea” şi prea puţin pe „a fi”.

Dacă mi-a fost uşor să plec?

Nu, nu mi-a fost uşor să mă îndepărtez de oameni, pentru că de fiecare persoană cu care am relaţionat m-au legat sentimente frumoase. Am fost ataşată de fiecare om în parte şi am văzut binele din fiecare. Însă atunci când optimismul meu necondiţionat a fost grav avariat de falsitatea şi răutatea lor, am decis că îmi e mai bine să nu mă mai iluzionez cu prietenii  închipuite.

Sigur că cei mai mulţi dintre cei de care m-am depărtat sunt astăzi criticii mei cei mai vehemenţi. Sunt primii care arată cu degetul în direcţia mea, strigând în portavoce că succesul m-a transformat într-o persoană înfumurată şi suficientă. Nu este aşa. Îi rog şi pe această cale să caute adevărul în sufletul, în caracterul şi în comportamentul lor. Dacă îl vor găsi, uşa mea le este în continuare deschisă. Dacă nu îl vor găsi, atunci să îşi cumpere portavoce şi mai mare şi să îşi strige în ea nemulţumirea. Eu nu am de ce să le dau explicaţii – ar fi inutile.

Mi-am ascultat inima şi raţiunea atunci când m-am îndepărtat de ceea ce îmi făcea rău şi i-am păstrat aproape de mine doar pe oamenii care cunosc şi preţuiesc valoarea prieteniei şi a omeniei. Lor nu trebuie să le dau explicaţii despre deciziile mele pentru că ei sunt cei care mă înţeleg din priviri.

Fragment din Cartea Insomnii