N-am loc, nici timp pentru ipocriți

Toată viața mea am fugit de oamenii prefăcuți. M-au intrigat, m-au amuzat, m-au iritat, iar în cele din urmă, m-au dezgustat. Poate că, la început, ipocrizia lor îmi stârnea un zâmbet ironic - un joc ieftin, în care fiecare replică era calculată, fiecare gest era studiat, fiecare intenție era ascunsă sub măști false. Dar, în timp, această comedie forțată devenea obositoare, iar falsitatea lor, imposibil de suportat.

Nu-i voi înțelege niciodată pe aceia care, deși nu mă suportă, se străduiesc cu orice preț să mențină o relație cu mine. Pentru a-și atinge scopul, apelează la cele mai meschine tertipuri, transformându-se în niște cameleoni sociali. Devin brusc interesați de pasiunile mele, de muzica pe care o ascult, de cărțile pe care le citesc, de teatrul pe care îl iubesc. Dintr-o dată, mă aprobă în toate, îmi împărtășesc gusturile și își aliniază lumile cu a mea, deși nu au nicio legătură cu aceste preocupări.

Câtă irosire pentru a mă aproba mereu, pentru a spune doar ceea ce vreau să aud!

Dar ceea ce mă dezgustă cel mai mult este ipocrizia cu care te consolează atunci când viața îți zdrobește sufletul. Îmbracă mantia unor prieteni preocupați și empatici, vin cu priviri îngrijorate și cuvinte dulci, smulgând de la tine confesiuni despre suferințele tale. Și, în timp ce îți ascultă durerile, sufletul lor se hrănește din drama ta. Suferința ta nu înseamnă pentru ei decât un spectacol intim, o satisfacție maladivă. E un prilej perfect pentru a comenta și a judeca, pentru a-ți analiza fiecare pas, pentru a te transforma într-un subiect de bârfă servit cu voluptate în fața altora.

I-am avut și eu în preajmă… oameni care se învârteau pe lângă mine nu pentru că le păsa, nu pentru că mă prețuiau, ci pentru că relația cu mine avea un iz de oportunitate. Am simțit cum mă țineau la distanță de anturajul lor, de persoanele la care aspirau, de teama că m-ar descoperi alții și aș putea străluci mai mult decât ei. Jalnic, nu?

Simt un amestec de dezgust și compătimire pentru cei care mă țin aproape doar pentru a-și satisface interesele. Cu toate acestea, le-am căutat circumstanțe atenuante. Am încercat să cred că fiecare om are, în egală măsură, defecte și calități. Am încercat să mă conving că lipsa educației îi împinge pe unii spre meschinărie, că frustrarea îi face să copieze ceea ce admiră, că experiențele nefericite îi transformă în ceea ce urăsc la alții.

Dar timpul mi-a demonstrat altceva. Acești oameni nu se schimbă. Nu se îmblânzesc prin exemplul bun, nici prin bunătatea cu care îi tratezi. Ei își joacă același rol, zi de zi, căutând următoarea victimă pe care să o atragă în teatrul lor ieftin.

Unii îi tolerează, îi acceptă în preajmă, asumându-și riscurile. Eu nu.

Nu am nevoie în viața mea de bufoni, de oameni care îmi pun la îndoială sinceritatea, de umbre care își caută locul la masa mea doar pentru a-și umple golul interior.

De aceea, mă debarasez de ei fără ezitare.

Pentru că viața este prea scurtă pentru a o trăi înconjurată de oameni falși.