Nu există „puțin” acolo unde există suflet

Drumurile vieții m-au purtat, într-o zi, aproape de o doamnă dragă, pe care nu o mai văzusem de ani buni. Și, fără să stau pe gânduri, am decis să-i bat la poartă. Când m-a văzut, ochii i s-au luminat de bucurie, dar, în același timp, în privirea ei s-a strecurat o undă de sfială. M-a primit cu căldură, dar și cu o modestie apăsătoare, cerându-și scuze, de parcă simplitatea căminului ei ar fi fost o vină. Însă eu am văzut dincolo de aparențe.

Am intrat într-o casă mică, dar încărcată de o ordine exemplară, de respect pentru fiecare lucru adunat cu trudă, de grijă pentru fiecare colț de viață pe care timpul l-a lăsat acolo. Am simțit eforturile unei vieți întregi, lupta de zi cu zi, sacrificiile făcute fără cârtire, tăcutele renunțări pentru binele celor dragi.

Pe o masă bătrână din lemn stătea deschisă o Biblie, cu ochelarii așezați deasupra ei, iar în colțul camerei, o candelă ardea tăcut, scăldând încăperea într-o lumină blândă. În acel loc, Dumnezeu nu era o simplă idee, ci un prieten de-o viață, o prezență zilnică, o alinare în singurătate.

Și am văzut o mamă.

O mamă care și-a pus copiii mai presus de orice, care și-a sacrificat visele pentru ca ei să aibă mai mult, care și-a învățat sufletul să se mulțumească cu puțin, dar să dăruiască totul. Am văzut un om care, deși avea atât de puțin, era dispus să împartă acel puțin fără ezitare... o lecție pe care nu am întâlnit-o prea des la cei ce au mai mult decât le trebuie.

M-a servit cu un ceai cald, într-o cană simplă și mi-a întins două turte dulci de post. Și niciun ospăț în restaurante de lux, nicio cină într-o casă somptuoasă, nu m-au bucurat vreodată mai mult decât acel ceai și acele turte, oferite cu dragoste. 

Și, pe măsură ce stăteam acolo, sorbind din ceaiul cald și ascultând vocea blândă a acestei femei, mi-am dat seama cât de mult poate încăpea într-o casă mică. Câtă istorie, câtă iubire, câtă răbdare...

Și atunci am înțeles. Nu există „puțin” acolo unde există suflet.

Oamenii simpli poartă în suflete complexe pe care nu ar trebui să le aibă. Se scuză pentru modestia vieții lor, fără să înțeleagă că valoarea unui om nu stă în ceea ce posedă, ci în ceea ce este. 

Noi ar trebui să le reamintim acest lucru. Să le spunem că omul nu este măsurat în obiecte, ci în bunătate. Să le spunem că simplitatea lor este o comoară rară într-o lume obosită de dorințe deșarte. Să nu-i ocolim și să nu le ocolim casele, pentru că acolo unde este iubire, este belșug.

Din ziua aceea am învățat să prețuiesc… altfel.

O carpetă mică, spălată de zeci de ori, poartă urmele unor genunchi care s-au rugat. O masă veche păstrează ecoul meselor modeste, dar pline de recunoștință. Un pat bătrân, cu pernele care-i țin de urât, păstrează amprenta multor nopți de veghe, de singurătate, de gânduri grele și de visuri abandonate.

Asta am văzut în casa aceea. Nu sărăcie. Ci viață. Nu lipsuri. Ci dăruire. Nu o casă modestă. Ci un suflet bogat.

Oamenii care spun că sunt săraci pentru că nu au case mari, haine scumpe sau obiecte strălucitoare uită că există o altă bogăție, una pe care nu o poți cumpăra cu bani. Bogăția sufletului. Bogăția bunătății. Bogăția modestiei și a mulțumirii pentru ceea ce ai, chiar dacă e puțin.

Nu pereții casei îți oferă siguranță, ci inimile care locuiesc în ea. Nu masa plină definește ospitalitatea, ci dorința sinceră de a împărți și ultima bucățică de pâine cu cineva drag.

Când am plecat, am luat cu mine mai mult decât un ceai cald băut într-o cană simplă. Am luat lecția unei vieți întregi.

Și, în timp ce pașii mă purtau departe de acea casă modestă, am știut că, în ziua aceea, în acel loc mic, dar plin de lumină, fusesem martora unei bogății rare: bogăția sufletului unui om bun.