Dacă vreodată voi ține capul plecat...

Nu am defilat niciodată cu principii care nu mă definesc. Nu am pretins că sunt fără cusur, că nu am greșit niciodată, că nu am căderi sau momente de slăbiciune. Din contră, mi-am asumat fiecare greșeală cu fruntea sus, fără scuze inutile, fără justificări forțate. Mi-am pus sub lupă defectele, mi-am făcut autocritica poate mai aspru decât ar fi făcut-o alții, pentru că sunt un om conștient de sine și nu mi-e teamă să mă privesc în oglindă.

Nu mi-am ascuns niciodată slăbiciunile sub preș doar pentru a părea perfectă, așa cum fac unii, mimând moralitatea și perfecțiunea, în timp ce își ascund neajunsurile sub o mască bine lustruită. 

Dar un lucru este cert: nimeni, dar absolut nimeni, nu mă poate acuza că i-am făcut vreodată rău. Nimeni nu poate spune că mi-a oferit mai mult decât i-am oferit eu. Am trăit astfel încât să nu rămân datoare nimănui, să nu se poată ridica nicio voce care să spună: „Ți-am dat, te-am ajutat, mi-ai greșit.”

Singurul „rău” pe care unii mi-l pot reproșa este că am plecat. Că nu am stat acolo unde nu era locul meu. Că nu m-am lăsat prinsă în relații închipuite, în prietenii false, în legături toxice. Că am ales să mă protejez și să-mi construiesc liniștea. Iar pentru asta, unii mă urăsc. Dar ura lor nu este problema mea, ci povara lor.

Culmea ironiei? Aceia care m-au pierdut și pe care i-am lăsat în urmă sunt cei care nu pot să mă uite. În loc să-și vadă de drum, își fabrică povești, își asumă roluri de victime și își hrănesc neputința cu zvonuri menite să mă discrediteze.

Pe cei care s-au grăbit să mă vadă prin ochii altora, i-am lăsat să trăiască în eroarea în care au fost atrași. Nu am încercat să mă justific, nu m-am străduit să conving pe nimeni de cine sunt eu cu adevărat. Cine m-a văzut superficial, merită să fie tratat la fel. Pentru că unii oameni nu merită nici măcar efortul de a le deschide ochii.

Nu îmi pasă de cei care se strâng în colțuri întunecate și își găsesc bucuria în a mă vorbi de rău. Mi se par mici. Și nu pentru că mă atacă pe mine, ci pentru că se complac în micimea lor. Pentru că se cred morali, dar trăiesc din bârfe și judecăți. Pentru că își împodobesc conștiința cu o falsă superioritate, crezând că, dacă prăbușesc imaginea altuia, vor părea ei mai buni.

Dar eu pot trăi foarte bine fără aprobarea nimănui.

Nu am nevoie să fiu plăcută de toți, pentru că nu am nevoie să fiu plăcută de oamenii nepotriviți. Nu mă oprește din drum părerea nimănui, așa cum nu mă sperie răutatea celor care au nevoie să arunce cu noroi pentru a se simți superiori.

Însă i-aș sfătui pe aceia care mă bârfesc să ridice puțin preșul sub care și-au ascuns propriile mizerii. Să-și șteargă oglinda înainte să privească la mine. Să-și scuture sufletele înainte să judece viața altora.

Eu nu trăiesc pentru a fi pe placul lumii. Trăiesc astfel încât să nu-mi fie rușine niciodată de mine, să-mi pot susține privirea în fața oricui.

Și, dacă vreodată voi ține capul plecat, va fi doar ca să-mi admir pantofii.