Nu îmi pasă!

Nu am defilat niciodată cu principii morale care nu mă definesc. Nu am susţinut niciodată că sunt un om fără defecte şi fără greşeli, din contră, le-am spus în gura mare şi mi le-am asumat cu responsabilitate. M-am descris cu sinceritate, m-am ridiculizat şi mi-am făcut autocritica foarte dur pentru că sunt o persoană foarte sinceră cu mine și foarte conștientă de calitățile și de defectele mele. Nu îmi ascund greșelile sub preș doar de dragul de a părea perfectă, așa cum fac unii.

Cu toate acestea, nimeni, dar absolut nimeni nu mă poate acuza că i-am făcut vreun rău vreodată! Nimeni nu poate veni să spună că îi datorez mai mult decât respectul, pentru că am avut grijă să trăiesc astfel încât să nu rămân datoare cuiva, să nu poată veni nicio persoană să spună: “ţi-am dat”, “te-am ajutat” sau “nu ai fost corectă”. 

Singurul “rău” de care mă pot acuza unii este faptul că m-am îndepărtat de ei. Am ales aşa pentru că nu vreau prietenii închipuite și nici să am în viața mea oameni toxici. Iar pentru asta, unii mă urăsc. Este dreptul lor, este povara lor. Însă aceștia nu își pot vedea de drumul lor, fiindcă au impresia că nu au loc de mine, deși eu am drumul meu și nu îi incomodez cu nimic. 

Aflu câteodată că unii fabrică tot felul de zvonuri, inventând povești menite să mă discrediteze, asumându-și roluri de victime…

Pe cei care s-au mulţumit să mă vadă prin ochii altora, i-am lăsat să trăiască în eroarea în care au fost atraşi şi i-am lăsat să mă judece greşit. Am preferat să fiu „aia care...” şi mi-am văzut de drum, pentru că unii nu merită să faci niciun efort ca să le deschizi ochii. Eu cred că aceia care nu sunt capabili să vadă lucrurile obiectiv şi care se mulţumesc cu imaginea pe care le-o vând alții, merită să fie trataţi la fel de superficial și merită să fie ignoraţi. 

Nu îmi pasă de cei care se adună pe la colţuri şi care găsesc satisfacţia bolnavă de a mă vorbi de rău. Mi se par penibili prin felul în care se erijează în oameni morali, dar flecăresc relaxați despre alții, judecându-i. Faptul că ei defilează cu moralitate închipuită, nu înseamnă că sunt morali... ci doar ipocriți. Pentru că un om cu o conduită morală nu decade bârfind și denigrând alți oameni. 

Eu pot trăi foarte bine și dacă nu sunt plăcută și aprobată de toți. Îmi pot vedea de drum și dacă unii mă discută. Dar i-aș sfătui pe ăia care mă bârfesc și care mă judecă să ridice preșul sub care și-au ascuns mizeriile... și să șteargă puțin poleiala de pe oglinda în care se privesc... 

Mă vor interesa părerile lumii despre mine şi despre felul în care îmi administrez viaţa doar atunci când lumea va trăi alături de mine sau în locul meu, când va suferi în locul meu, când va munci pentru mine și în locul meu, când va răspunde şi va plăti pentru greşelile mele, când va plânge pentru tristeţile şi dezamăgirile mele, când va trăi bucuriile mele, când se va confrunta cu neputinţele mele, când va dărui cât dăruiesc eu fără a i se recunoaşte vreun merit, când va simţi tot ce simt eu. Adică, niciodată. 😉

Eu trăiesc astfel încât să nu mă rușinez în fața nimănui pentru faptele mele și să pot susține privirea oricui. 

Dacă va fi să țin vreodată capul plecat, va fi doar pentru a-mi admira pantofii. 😎