Nu suntem depresivi, suntem oameni

Trăim într-o lume în care tristețea a devenit un simptom, iar lacrimile sunt privite ca o anomalie. Observ din ce în ce mai des cum unii oameni se grăbesc să pună etichete, să diagnosticheze sufletele care își exprimă suferința, să arunce cuvântul „depresie” fără să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat.

E suficient să fii abătut, să-ți exprimi o nemulțumire, să scrii un gând care nu e presărat cu soare și optimism forțat și imediat ți se pune un diagnostic. „Ești depresiv.” O etichetă pe care o poartă, mai nou, oricine îndrăznește să-și arate vulnerabilitatea.

Dar de când a simți a devenit un semn de boală? De când a avea suflet, a fi empatic, a avea trăiri profunde și contrastante înseamnă că ești un om cu probleme?

Adevărul este că viața nu este o sărbătoare continuă. Nimeni nu trăiește doar zile însorite. Există dureri, pierderi, dezamăgiri, oameni care ne rănesc, lupte interioare despre care nu vorbim, dar care ne macină. Și e normal să se reflecte în starea noastră de spirit. Nu putem fi imuni. Nu putem zâmbi neîncetat, nu putem fi mereu senini și exuberanți, pentru că asta ar fi o mască, nu o realitate.

Paradoxal, tocmai cei care suferă cu adevărat de depresie sunt cei care își ascund durerea cel mai bine. Sunt acei oameni care râd în fața lumii, care joacă roluri perfecte, care își pun măști impecabile pentru că nu vor să îngrijoreze pe nimeni.

De aceea, mă întreb: de ce ne miră tristețea? De ce plânsul este considerat un act de slăbiciune? De ce am ajuns să tratăm emoțiile ca pe o boală?

Dacă alegem să ne izolăm, dacă uneori suntem tăcuți, dacă privim lung pe fereastră sau ne pierdem în gânduri, nu înseamnă că suntem depresivi. Înseamnă că trăim.

Dacă ne cuprinde nostalgia, dacă suspinăm sau ne întristăm când viața ne lovește, nu înseamnă că avem nevoie de un diagnostic. Înseamnă că simțim.

Am fost întrebată și eu, la un moment dat, dacă sunt în depresie doar pentru că am scris un text despre dezamăgire. Poate ar trebui să scriem doar povești despre o viață idealizată, despre o lume perfectă și oameni minunați? Poate ar trebui să ne prefacem că totul este roz, că în sufletele noastre nu există umbre?

Dar nu, eu nu voi face asta.

Pentru că viața nu este doar râs, ci și lacrimi. Nu este doar lumină, ci și întuneric. Nu este doar reușită, ci și cădere. Nu este doar început, ci și sfârșit.

Și, uneori, avem nevoie de o îmbrățișare mai mult decât de un diagnostic. Avem nevoie de înțelegere mai mult decât de judecată. Avem nevoie de discreție, nu de priviri compătimitoare.

Nu suntem depresivi. Suntem oameni. Avem suflete fragile. Avem emoții. Simțim.

Și asta nu este o boală. Este viață.