Nu suntem depresivi, suntem oameni

Observ din ce în ce mai des cum unele persoane se grăbesc să catalogheze oamenii care îşi exprimă stările sufleteşti negative ca fiind depresivi. Şi mă întreb: cum îşi permit unii să pună diagnostic de depresie doar pentru că văd oameni care îşi manifestă tristeţea? Mai nou, ne credem toţi psihologi? Sau folosim acest cuvânt “depresie”, doar pentru că e la modă?

Chiar am ajuns să nu ne mai putem manifesta tristeţea şi să nu mai putem plânge, iar de îndată ce arătăm puţină anxietate, lumea ne cataloghează ca fiind depresivi? Cumva, a simţi, a fi empatic, a avea emoţii, înseamnă a fi bolnav? Zău aşa… Mai degrabă m-ar îngrijora cineva care e toată ziua numai zâmbete şi râsete… Ca să nu mai spun că mulţi dintre oamenii care au depresii cu adevărat le ascund foarte bine după o stare aparent fericită.

Nu ştiu de ce miră tristeţea unor oameni şi de ce a plânge în văzul lumii e considerat anormal. Viaţa oamenilor nu e o continuă sărbătoare, avem probleme, ne confruntăm cu neajunsuri şi cu răutăţi din partea lumii, suntem nedreptăţiţi, judecaţi, avem dureri, temeri şi ducem lupte interioare la care nu putem fi imuni... de aceea toate acestea se reflectă în starea noastră de spirit, pentru că nu întotdeauna reuşim să ascundem...

Dacă simţim nevoia să ne izolăm, dacă suntem apatici, dacă avem ochii umezi şi grimase de durere, nu înseamnă că suntem depresivi. Avem stări emoţionale contrastante, în funcţie de luptele pe care le ducem cu viața...

Chiar și pe mine m-a întrebat cineva dacă sunt în depresie pentru că am scris un text despre dezamăgiri... Ar trebui să scriu utopii despre cum e viața perfectă și lumea minunată?

Plângem, oftăm şi ne-ar ajuta mai mult o îmbrăţişare sau poate discreţia şi liniştea, decât privirile compătimitoare și acest diagnostic numit "depresie" pe care se grăbesc toţi pseudo-inteligenții să îl pună.

Nu suntem depresivi, suntem oameni! Avem suflete fragile, avem emoţii, simţim!