Cu cât avem mai mult, cu atât ni se pare că ne lipsește ceva. Alergăm după lucruri, crezând că ele ne vor umple golurile, dar descoperim că, de fapt, golurile se adâncesc.
Cu cât primim mai mult, cu atât uităm să dăruim. Ne obișnuim să avem, să ni se ofere, să ni se cuvină și pierdem bucuria gestului simplu de a împărți.
Cu cât facem mai multe, cu atât realizăm mai puțin. Ne risipim în agitație, în goana după rezultate, dar uităm să ne oprim și să ne întrebăm dacă ceea ce facem are cu adevărat sens.
Cu cât cunoaștem mai mult, cu atât ne dăm seama cât de puțin știm. Fiecare răspuns deschide o mie de întrebări, iar certitudinile se transformă în umbre fragile.
Cu cât vorbim mai mult, cu atât spunem mai puțin. Ne pierdem în cuvinte goale, în zgomotul inutil al conversațiilor de suprafață, fără să mai atingem cu adevărat un suflet.
Cu cât ascultăm mai mult, cu atât înțelegem mai puțin. Pentru că ascultarea nu înseamnă doar să auzi, ci să simți, să pătrunzi dincolo de sunet, să fii prezent cu inima, nu doar cu urechile.
Cu cât privim mai mult, cu atât vedem mai puțin. Ochii trec peste detalii, peste nuanțe, peste frumusețea ascunsă în lucruri simple, orbită de obișnuință.
Cu cât atingem mai mult, cu atât mângâiem mai puțin. Pentru că o mângâiere nu înseamnă doar piele pe piele, ci suflet peste suflet, o atingere care vindecă, care alină, care transmite iubire.
Cu cât încercăm mai mult, cu atât mai puțin reușim. Pentru că uneori reușita vine tocmai atunci când ne oprim din a forța lucrurile și le lăsăm să se așeze firesc.
Cu cât suntem mai aproape unii de alții, cu atât mai înstrăinați ne simțim. Lumea ne-a adus la un click distanță unii de alții, dar ne-a îndepărtat sufletește. Ne scriem mesaje, dar ne citim din ce în ce mai greu unii pe alții.
Cu cât suntem mai bogați în lucruri, cu atât suntem mai sărăciți de noi. Ne îngropăm sub munți de obiecte, dar pierdem contactul cu esența. Cu ce contează cu adevărat.
Cu cât suntem mai înconjurați de oameni, cu atât mai singuri ne simțim. Pentru că singurătatea nu înseamnă lipsa prezenței, ci lipsa conexiunii reale, a privirilor care înțeleg fără cuvinte, a inimilor care bat la unison.
Cu cât merităm mai mult, cu atât mai puțin primim. Pentru că viața nu dăruiește după merit, ci după întâmplare, după lecții nevăzute, după căi pe care încă nu le înțelegem.
Și, poate, paradoxul suprem… cu cât iubim mai mult, cu atât riscăm să fim răniți mai tare. Dar, în ciuda tuturor contradicțiilor, iubirea rămâne singurul lucru care are sens.
Niciun comentariu