Ghioceii care nu aduc primăvara

Ghioceii nu sunt întotdeauna un simbol al bucuriei. Nu pentru toți vestesc primăvara, nu pentru toți sunt o promisiune de renaștere. 

Aseară, la colțul unui magazin, am văzut o fetiță care vindea ghiocei. O priveliște care mi-a strâns sufletul, o imagine care nu avea nimic de-a face cu candoarea copilăriei. Frigul o cuprinsese cu totul, mâinile-i mici și înghețate strângeau un buchețel de flori delicate, prea fragile pentru asprimea lumii în care crește ea.

Mă revoltă să văd copii puși să "muncească". Și nu doar "munca" în sine mă doare, ci umilința pe care o implică. Frigul în care sunt lăsați. Oboseala din ochii lor. Povara pe care o duc pe umeri mult prea devreme. 

Mi-am făcut cumpărăturile și am ales o ciocolată pentru fetiță. O dulce iluzie a copilăriei. O bucurie pe care speram să i-o dăruiesc, măcar pentru o clipă.

Când am ieșit din magazin, i-am cumpărat un buchețel de ghiocei și i-am întins și ciocolata. Nicio sclipire în ochii ei. Niciun zâmbet. Nici măcar o tresărire.

- Dacă îți cumpăr toți ghioceii, mergi acasă? am întrebat-o, sperând că măcar așa îi pot oferi un răgaz de odihnă, un colț de căldură, măcar câteva ore de liniște.

- Da... dar îmi mai dă o cutie să vând... a răspuns fetița, aproape șoptit, fără să mă privească, fără să spere.

Am rămas acolo, lângă ea, simțind că nu pot să plec. Mi se părea nedrept ca ea să rămână în frig și în întuneric, în timp ce alți copii, la aceeași oră, se cuibăreau sub pături calde, în casele lor, cu mame grijulii.

- Vrei altceva din magazin? am întrebat-o.

A clătinat încet din cap. Nu. Nici nu știa ce să ceară. Sau poate că nu mai avea dorințe.

Am cumpărat încă două buchete de ghiocei și am plecat, cu sufletul gol și ochii încețoșați de lacrimi neplânse. Mi-am dorit să cred că acasă o așteaptă măcar un colț de căldură, căldura unei familii, chiar și sărace. Am vrut să cred că nu este privată de liniștea copilăriei și că acești ghiocei nu sunt moneda cu care plătește viciile cuiva.

Dar n-am putut. Și când m-am întors cu spatele la ea, am plâns. Pentru că eu plecam acasă, unde mă așteptau un fotoliu moale, o masă caldă, siguranța și tihna. Iar ea rămânea acolo, cu mâinile mici și înghețate, într-un colț de stradă, într-un colț de viață care îi furase copilăria.

Copiii nu ar trebui să treacă prin asemenea experiențe. Nu ar trebui să ducă pe umeri asemenea greutăți, frici și umilințe. 

În lumea mea, copilăria mirosea a prăjituri calde, a joacă, a îmbrățișări. În lumea acelei fetițe, copilăria are miros de frig, de asfalt umed și de ghiocei vânduți la colțul străzii.

Și nu pot să nu mă întreb: câte astfel de fetițe există? Câți copii își trăiesc anii fragezi vânzând flori, lustruind parbrize, cărând poveri mult prea mari pentru mâinile lor? Câte copilării se sting în umbrele orașelor, nevăzute, neștiute, neauzite?

Oare unde este dreptatea? Unde este protecția promisă celor mai vulnerabili dintre noi? Unde sunt toți aceia care ar trebui să vegheze ca niciun copil să nu-și petreacă serile tremurând pe marginea trotuarului?

Am privit ghioceii cumpărați și mi-am dat seama că niciunul dintre ei nu-mi aducea primăvara. Erau doar niște flori tăcute, martori ai unei nedreptăți pe care nu o puteam repara.

Dar dacă fiecare dintre noi ar privi mai atent? Dacă nu am mai trece nepăsători pe lângă astfel de copii? Dacă i-am vedea cu adevărat, dincolo de mâinile lor întinse și de privirile plecate?

Poate că, într-o zi, ghioceii vor înflori și pentru ei. Poate că, într-o zi, copilăria nu va mai avea gust de frig și de renunțare. Poate că, într-o zi, niciun copil nu va mai fi nevoit să-și vândă inocența pe câțiva bănuți...

M-am gândit la această fetiță devenită adult. Peste ani, cum va arăta copilăria ei în amintiri?

Va avea ea povești despre seri liniștite, despre mirosul de cozonaci în Ajun de Crăciun, despre râsete cristaline și despre somnul lipsit de griji? Sau copilăria ei va fi o rană deschisă, un album de imagini șterse de frig și de oboseală, de așteptări zadarnice și de nopți în care visurile se spulberau odată cu ultimele flori vândute?

Va putea ea vreodată să povestească despre jocurile copilăriei sau doar despre serile în care stătea la colț de stradă, cu mâinile înghețate, vânzând ghiocei care nu i-au adus niciodată primăvara?