Când sufletul obosește, doar iubirea îl vindecă

Nu toate zilele noastre sunt senine. Unele ne prind sub un cer greu, apăsător, iar serile ne găsesc obosiți, cu sufletele zdrobite de tăceri. Privim în urmă și vedem pașii grăbiți, deciziile pripite, cuvintele aspre aruncate fără să gândim, gesturile reci care au rănit fără voie. Și ne dăm seama că, poate, am fost nedrepți. Cu noi. Cu alții. Cu viața însăși.

Și eu am astfel de zile.

Zile în care îmi port durerile în tăcere, ca pe o povară pe care nu vreau să o împart cu nimeni. Alteori, ele se revarsă, îmi scapă printre priviri obosite, prin gesturi lipsite de răbdare, printr-un oftat nesfârșit. Încerc să le ascund, dar ele mă trădează.

E greu să vorbești despre durere. E greu să spui, simplu, fără să pară prea mult: „Știi, azi se împlinesc ani de când am pierdut pe cineva drag, și mă dor amintirile, și mă sfâșie dorul, și obosesc să mă prefac că am uitat, că sunt bine, că sunt puternică…” Așa că aleg să spun doar: „Am o zi proastă.”

Dar fiecare are zile proaste. Și de unde să știu dacă omul care îmi îndură stările, care îmi suportă tăcerile, care îmi întâlnește privirea rătăcită nu duce o povară și mai grea? Cine n-a simțit vreodată că sufletul îi este o cameră goală, cu ferestre închise, prin care nu mai pătrunde nicio rază de lumină? Cine nu s-a simțit singur în mulțime, rătăcit printre propriile frici, copleșit de doruri care nu se mai sting? Cine n-a tânjit, măcar o dată, după o mână care să-l ridice, după o voce care să-l aline, după un suflet care să-l înțeleagă fără să ceară explicații?

Știți ce ne face, cu adevărat, oameni frumoși? Lipsa egoismului. Iertarea. Toleranța față de momentele dificile ale celor din jur. Puterea de a nu reproșa, de a nu răspunde cu agresivitate, de a avea răbdare până ce furtuna din sufletul celuilalt se liniștește. Bunătatea de a întinde o mână când celălalt nu are puterea să o ceară.

Și îmbrățișările…

Îmbrățișările care pot înlocui mii de cuvinte. Cele care te fac să te simți mic, dar protejat. Cele care îți adună sufletul sfărâmat și ți-l așază la loc. Cele care îți șterg lacrimile, chiar și pe cele neplânse. Cele care îți dau forță să mai faci un pas. Îmbrățișările care îți spun, fără cuvinte, că nu ești singur, că cineva te vede, te simte, te înțelege.

Nu știu exact ce am vrut să vă spun. Poate sunt incoerentă. Poate doar mă ascund în cuvinte, așa cum alții se ascund în tăceri. Dar știu sigur un lucru: trebuie să îi apreciem pe oamenii din viața noastră. Să îi iubim și să-i prețuim. Să le iertăm rătăcirile și să le înțelegem momentele grele. Pentru că, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va avea nevoie de înțelegere, de răbdare, de iertare, de o îmbrățișare...