A te mândri cu lucrurile tale...

A te mândri cu lucrurile tale înseamnă a recunoaște cât valorezi fără ele.

Un lucru prețios învățat de la tatăl meu a fost să nu încerc să ies în evidență cu lucrurile pe care le am.

Într-adevăr, lucrurile de calitate ne ridică stima de sine. Însă am observat în societatea de azi că este mult exagerată tendința de a epata. Predomină o dorință excesivă de a etala lucruri, care mai de care mai frumoase, „superioare” din toate punctele de vedere, cu falsa impresie că obiectele scumpe pe care le posedăm ne vor asigura o imagine bună în fața lumii. Cât de greșit!

Îmi aduc aminte de o experiență din copilărie. Trebuia să merg la aniversarea unei fetițe. Având toată familia în Germania, am fost un copil norocos, răsfățat, copleșit cu lucruri foarte frumoase pe care nu și le permitea oricine și la care, pe atunci, mulți copii doar visau. Așa că mi-am ales pentru petrecerea la care urma să ajung cele mai extravagante hăinuțe și bijuterii pe care le aveam și, mai mult decât atât, am vrut să iau cu mine și o păpușă pe care, în vremurile acelea, niște părinți cu venituri mici sau medii nu și-ar fi permis să le-o ofere fetițelor lor – și poate că nici cei cu o situație materială bună, având în vedere că păpușa era adusă de rudele mele din Germania și nu se găsea în România.

Tata știa că fetița la care urma să merg creștea într-o familie modestă și că la ziua ei vor veni copii care nu aveau tot ce aveam eu, de aceea mi-a cerut să îmbrac alte haine și să las păpușa acasă. M-am supărat foarte tare atunci, fiindcă eram obișnuită să îmi lase libertatea să aleg ce îmbrac sau ce fac. Ba chiar i-am spus că nu mai merg nicăieri dacă nu mă lasă să iau păpușa cu mine.

— Vrei să te dai mare cu ce ai? m-a întrebat tata cu blândețe, dar cu o oarecare dojană în glas.

— Nu! am spus, deși era clar că asta voiam să fac.

— Ba da. Vrei să te dai mare. Vrei să arăți că ai lucruri pe care ceilalți copii nu le au. Vrei să îi sfidezi. De ce?

— Nu, nu vreau asta. Vreau doar să fiu îmbrăcată frumos și să am cu ce să mă joc acolo, am zis eu, dar vocea îmi scăzuse în intensitate, căci mă simțeam prinsă cu mâța-n sac.

— Ai să te joci acolo cu ce se joacă toți copiii. De ce vrei să fii mai presus de ei datorită hainelor tale deosebite și păpușii tale unice? Te simți mai bine așa, când ești deasupra tuturor datorită unor lucruri? Te simți mai importantă? Mai frumoasă? Vrei ca lumea să te privească altfel și să te invidieze? Sau crezi că fără haine frumoase și fără păpușa ta specială lumea nu te apreciază suficient?

— Nu, nu cred asta…

Apoi am tăcut. Tata pusese punctul pe „i” – înțelesese adevărul bine ascuns ori poate neștiut nici măcar de mine, doar intuit: probabil că simțeam nevoia să fiu deasupra tuturor, să fiu invidiată, apreciată mai mult decât erau ceilalți, să le fiu superioară cumva, prin ceva, nu conta cum și în ce fel s-ar fi întâmplat asta.

A fost nevoie de o lecție înțeleaptă și plină de iubire din partea tatălui meu ca să mă facă să înțeleg că nu este decent să defilezi în fața oamenilor cu lucruri frumoase doar pentru a-i pune în inferioritate. Și că în viitor va trebui să învăț să fiu apreciată pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am.

— Dacă un om își permite doar o felie de pâine cu ceapă, tu nu mânca șuncă în fața lui – decât dacă ai destul cât să împarți cu el, mi-a mai spus tata atunci.

Nu am uitat și nu am să uit niciodată această frază… Privesc azi în jurul meu și constat că lumea este împărțită

în două: cei care au poate prea mult și-și etalează bogăția în ochii tuturor și cei care nu au mare lucru și sunt frustrați, simțindu-se inferiori. Nu, dragii mei, nu e bine! Cei care nu au bani sau lucruri de valoare nu sunt mai prejos de cei bogați, pentru că nu bogățiile materiale ne definesc și ne validează ca ființe, ca oameni, ca minuni. Așa cum am spus mereu, comorile adevărate ale unui om se află în sufletul lui, în mintea lui, în iubirea pe care le-o poate dărui celorlalți, în binele pe care-l poate face în jurul său.

Da, este trist că punem etichete, că ridicăm la stele și așezăm pe prima treaptă a podiumului false valori, că unii dintre noi respectă un om mai mult decât pe altul doar pentru că unul dintre ei are bani și posibilități materiale superioare celuilalt. Ba chiar și alor noastre. Un copil care locuiește într-un apartament simplu de bloc sau într-o căsuță oarecare de la țară nu va fi niciodată mai prejos de un copil care stă cu părinții într-o vilă cu piscină. O femeie cu haine și bijuterii scumpe nu va fi niciodată mai frumoasă decât o femeie obișnuită, împodobită doar cu bunătatea și iubirea pe care o emană în jur. Un om care deține lucruri și obiecte de preț nu va fi niciodată mai deștept, mai bun, mai valoros decât aceia care, din punct de vedere material, au puține sau nu au nimic.

Și mă uimește și dezamăgește în egală măsură faptul că părinții își încurajează copiii, poate inconștient, să facă paradă cu obiectele scumpe pe care le au. „Cum să nu-i iau cutare lucru? Vede la ceilalți, se va simți inferior…” Inferior ar trebui să se simtă cineva dacă nu are educație, dacă e murdar, dacă se comportă urât, dacă are apucături rușinoase, dacă nu știe să vorbească ori dacă nu are suflet bun, nu pentru că nu are telefon de ultimă generație, mașină de fițe sau haine de firmă. Faptul că nu are obiectele pe care și le dorește ar trebui să îl motiveze să învețe, să muncească și, da, abia apoi să dobândească ceea ce vrea. Și poate că un copil ar trebui să se simtă prost atunci când pretinde un telefon care costă câteva sute de euro în timp ce părinții lui nu se îndură să își cumpere pentru ei o haină sau încălțări noi.

Să nu se înțeleagă greșit: îi respect enorm pe oamenii care au reușit să acumuleze prin muncă mai mult decât alții și care, în același timp, nu scot în evidență, cu superioritate, ceea ce au, care își poartă lucrurile cu eleganță, fără a privi de sus spre cei mai puțin avuți. În același timp, mă doare sufletul pentru copiii și adulții care privesc cu jind la cei avuți și care se desconsideră doar pentru că viața nu le-a oferit și lor aceleași șanse ca și celor bogați. Din păcate, aceste pseudovalori pun în umbră multe persoane autentice, iar dacă alegem cu ochii, nu cu sufletul, orbiți poate de strălucirea efemeră a unor bogății materiale, atunci să nu ne mai mirăm că oamenii ne dezamăgesc…

Un lucru cu adevărat prețios învățat de la tatăl meu a fost să nu încerc să ies în evidență prin lucrurile pe care le am. Niciodată. Fiindcă nu am nevoie de ele pentru a-mi valida personalitatea, fiindcă nu ele mă vor ajuta să evoluez și nici nu-mi vor conferi calități pe care altfel nu le am. Fiindcă lucrurile și banii nu-mi vor aduce iubirea și respectul celor din jur, după cum lipsa lor nu-mi va diminua calitățile pe care mi le-a dat Dumnezeu ori pe care le-am dobândit prin educație și lucrând cu mine însămi.

Poate că lucrurile de calitate ne bucură și ne produc plăcere, inducându-ne o stare de bine ce are ca efect secundar faptul că ne crește stima de sine, dar există și o capcană aici, cea a orgoliului fără limite. Din păcate, tendința de a epata a devenit aproape o obsesie în societatea de astăzi: predomină o dorință uriașă de a etala o bunăstare în exces, obiecte neînsuflețite care mai de care mai extravagante, făcute special pentru a lua ochii și pe care le considerăm superioare când suntem debusolați și avem repere greșite…

Din nefericire, se pare că oamenii au devenit sclavi ai unei societăți cu reguli eronate, ai unei lumi îndrăgostite cu precădere de posesiuni, o lume în care cel mai des uităm de importanța și esența a ceea ce suntem. Iar când persistăm în aceste convingeri, nu mai putem coborî din caruselul amețitor, trăind cu falsa impresie că bunuri vremelnice ne vor asigura o imagine câștigătoare în fața lumii, că ne vor aduce la schimb respect și dragoste, prietenie și fericire. Cât de greșit!