Pașii către lumină

În copilărie, lumea mea era împărțită între două drumuri paralele, două viziuni despre credință pe care nu știam cum să le împac. Nu știam prea multe despre Dumnezeu, pentru că nimeni nu îmi vorbise cu adevărat despre El. Simțeam însă că există, că își are locul Lui undeva, departe și totuși atât de aproape, dar nu știam cum să mă apropii de El.

Trăiam între două tabere: tata, un om cu suflet drept, dar care nu avea încredere în preoți și în rânduielile bisericești, și restul lumii din jurul meu, oameni care mergeau la Biserică, țineau posturile, se rugau și rosteau numele lui Dumnezeu cu o familiaritate pe care eu nu o aveam. Îi priveam de la distanță, simțindu-mă diferită, de parcă făceam parte dintr-o poveste căreia îi lipsea un capitol esențial.

Într-o zi, mama unei prietene m-a întrebat de ce nu merg și eu la Biserică duminica. M-am simțit vinovată, ca și cum lipsa mea de acolo mă făcea mai puțin demnă, mai puțin bună. Mi-am adunat curajul și l-am întrebat pe tata dacă ar trebui să merg, dacă ar fi bine să fac ce făceau toți ceilalți.

Tata m-a privit cu blândețe și mi-a răspuns cu acea simplitate care te obligă să gândești:

– Tu ce vrei să faci? Vrei să mergi?

Am ezitat. Nu știam. Nu aveam un răspuns clar, doar un amestec de sentimente care nu se așezau în niciun fel de ordine logică.

– Atunci va trebui să te gândești bine, mi-a spus el. Dacă nu mergi doar ca să nu mă superi pe mine, îl pui pe Dumnezeu mai prejos decât mă pui pe mine. Iar dacă mergi doar ca să fii în rând cu lumea, fără să simți cu adevărat, atunci nu e credință, ci doar o mască. Alege sincer, alege pentru tine. Eu nu am dreptul să mă supăr pe alegerile tale, fie că sunt de acord cu ele sau nu.

Am rămas cu vorbele lui în minte zile întregi. Îl iubeam atât de mult pe tata, încât nu voiam să-l dezamăgesc, dar în același timp simțeam că poate ar trebui să fac un pas către ceea ce era încă necunoscut pentru mine. Îmi aminteam frânturi din discuțiile lui, în care spunea că Biserica nu e locul în care simte prezența lui Dumnezeu, că oamenii l-au dezamăgit, că nu găsește acolo ceea ce caută. Și mă influența… pentru că tata era pentru mine un stâlp al adevărului, al dreptății.

Într-o seară, am prins curaj și l-am întrebat de ce nu merge la Biserică.

– Nu merg pentru că pur și simplu nu cred că Dumnezeu e acolo. Și pentru că nu simt nevoia. Tu simți nevoia?

– Uneori simt.

– Și de ce nu mi-ai spus?

– Pentru că nu am vrut să te supăr… și credeam că nu e bine să merg.

Atunci tata a zâmbit ușor și mi-a spus ceva ce avea să îmi rămână în suflet pentru totdeauna:

– Faptul că sunt tatăl tău nu înseamnă că fac toate lucrurile corect. Trebuie să înveți singură să deosebești binele de rău. Tații nu sunt perfecți. Nu copia de la mine decât ceea ce îți place.

Câteva zile mai târziu, într-o duminică dimineață, am simțit că era timpul să fac o alegere. M-am îmbrăcat frumos și am mers la Biserică alături de prietena mea și de mama ei. Simțeam emoție, dar și o curiozitate profundă. Voiam să înțeleg. Voiam să simt.

În acel loc de lumină și rugăciune, o femeie m-a privit surprinsă și m-a întrebat, fără nicio urmă de delicatețe, ce caut acolo, pentru că eu fusesem botezată în religia Evanghelică. Am ieșit derutată, simțindu-mă din nou ca și cum nu aparțineam niciunui loc.

Când am ajuns acasă, i-am povestit totul tatălui meu. A ascultat cu răbdare, iar apoi mi-a spus simplu:

– Nu oamenii decid cărei Biserici îi aparții. Și ce, există câte un Dumnezeu în fiecare Biserică? Încearcă să gândești puțin, înainte să te iei după ce spune lumea. Mai bine spune-mi, ți-a plăcut? Ți s-a părut frumos? Ai simțit ceva?

– Da… am spus.

– Și ai mai merge?

– Da, pentru că… îmi place.

Nu știam atunci să explic ce simțeam cu adevărat. Era o liniște, o căldură, o nevoie de a fi acolo, de a mă apropia de ceva mai mare decât mine.

Nu am mers mereu la Biserică de atunci, dar am mers atunci când am simțit nevoia. Iar tata, deși nu venea niciodată cu mine, niciodată nu m-a oprit. Mă încuraja să merg, mă lăsa să descopăr singură.

Când a venit următoarea Înviere, i-am spus că vreau să merg la slujbă împreună cu prietena mea și mama ei. Aveam emoții, mă temeam că nu mă va lăsa să ies din casă la ora aceea târzie, dar spre surprinderea mea, a fost de acord.

Când am fost gata de plecare, m-am dus să-l pup și să-i spun că au venit să mă ia. L-am găsit îmbrăcat elegant, cu cămașă și cravată, parfumat, lustruindu-și pantofii.

– Ești gata? – m-a întrebat.

– Da… dar tu de ce te-ai îmbrăcat așa?

– Vin cu tine la Înviere.

A fost unul dintre cele mai frumoase momente ale copilăriei mele. Am mers împreună spre Biserică, de mână cu tata, și pentru prima dată nu mai eram împărțită între două lumi. Eram întreagă, eram acolo unde îmi era locul, cu omul pe care îl iubeam cel mai mult.

Îmi amintesc și acum lumina lumânărilor, vocile blânde ale oamenilor care cântau, chipul tatălui meu aplecat spre flacăra lui firavă. Îmi amintesc emoțiile mele de atunci, privirile curioase și admirative ale celor care ne cunoșteau, îmi amintesc mândria și bucuria de a-l avea alături.

Uneori, încă mai sunt acel copil.

Și, de-a lungul vieții, am învățat că iubirea adevărată nu impune, nu obligă, nu cere. Iubirea adevărată lasă libertate, susține, înțelege. Pentru că atunci când iubești cu adevărat, îi respecți celuilalt dorințele și alegerile, fără să ți le impui pe ale tale. Și uneori, tocmai din iubire, facem cele mai frumoase compromisuri.