M-a durut pentru că nu am fost pregătită să simt frigul unui suflet care, cândva, mi-a fost casă.
Pentru că nu am știut că sinceritatea poate fi o povară prea grea pentru cei care trăiesc în umbre și se ascund de adevăr.
Pentru că nu m-am așteptat ca iubirea pe care am oferit-o cu toată ființa mea să rămână fără ecou, să fie întâmpinată cu indiferență sau, mai rău, cu uitare.
Pentru că am crezut, naivă, că un om care îți jură devotament nu poate, într-o secundă, să-și îngroape sentimentele și să te privească ca pe un străin, ca pe un simplu fir de praf rătăcit în vânt.
M-a durut pentru că nu mi-am închipuit că oamenii pot pângări amintiri, că pot mânji cu vorbe grele momentele în care și-au împărtășit bucuriile și tristețile la aceeași masă, sub același cer.
Pentru că nu am crezut că trădarea vine uneori de la mâinile pe care le-ai ținut strâns când tremurau, de la glasurile care îți vorbeau despre sinceritate, de la ochii care îți căutau privirea cu dor.
Pentru că mi-a fost greu să înțeleg cum poate cineva să întoarcă spatele exact atunci când sufletul tău strigă cel mai tare după ajutor.
Pentru că nu m-am așteptat ca binele să fie răsplătit cu tăcere, cu răceală, cu o plecare fără un cuvânt.
M-a durut pentru că am crezut că prietenii adevărați îți sunt alături nu doar atunci când soarele îți încălzește pașii, ci și atunci când plouă fără oprire în inima ta.
Pentru că am crezut că oamenii pe care i-am iubit nu mă vor privi niciodată ca pe o umbră, că nu vor putea să îmi poarte resentimente doar pentru că am ales să fiu autentică, să cred în propriile mele valori.
Pentru că mi-am imaginat că bucuria mea va fi și bucuria celor care mi-au fost alături, nu un motiv de invidie ascunsă, de vorbe șoptite în spatele meu.
Pentru că nu am știut să mă apăr de trădări, să închid ușile înainte ca furtuna să-mi dărâme liniștea.
M-a durut pentru că nu am putut să renunț la oameni care, într-un fel sau altul, au fost o parte din mine.
Pentru că nu am știut să-mi țin sufletul la adăpost de cei care nu au știut să prețuiască ceea ce le-am oferit.
Pentru că am crezut, cu toată inima, că iubirea nu se poate stinge de la o zi la alta, că sufletele care s-au atins o dată nu se pot preface în străini, că promisiunile nu se destramă în vânt, ca niște frunze moarte.
Și poate că m-a durut atât de tare pentru că eu nu am știut niciodată să iubesc pe jumătate, să ofer cu măsură, să cred cu jumătate de inimă.
Dar dacă durerea aceasta e prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru felul meu de a fi, atunci îl accept.
Îl primesc ca pe o dovadă că am iubit, că am fost vie, că nu am trecut prin lume cu un suflet pustiu...
om bun ce esti,asta o sa-ti fie calvarul vietii,pentru ca oamenii ca tine sunt foarte rari,de aceea desi nu-ti doresc vei fi poate dinou dezamagita,nu totii cei care spun ca ne iubesc si ne sunt alaturi chiar ani buni,simt ceea ce spun,o spun pur si simplu pentru ca asa le place ,cand tu incepi sa-i vezi de fapt asa cum sunt ei si normal vrei sa fii sincera atunci i-ai pirdut pentru ca banalii astia de oameni nu au suflet si constiinta decat pentru ei,cand au vazut ca tu ai descoperit si le si spui atunci ei abandoneaza isi cauta alta victima astia sunt pentru mine calai de suflete,este mult de povestit pe tema asta chiar mi-asi dori sa pot vorbi o data in viata cu tine,ramai asa cum esti,cu respect stela
RăspundețiȘtergereDurerea e ceva cu care pur si simplu trebuie sa traim...
RăspundețiȘtergereAm scris un articol acum ceva vreme despre durerea si singuratatea ei.
http://www.zgomotulgandului.com/2012/05/cum-sa-mergi-mai-departe.html
O sa fim vreodata pregatiti de aceste lucruri?
RăspundețiȘtergereBună Irina! Am apucat să te felicit pentru noul look? Ei nu? Fe li ci tări !!!!!
RăspundețiȘtergereIrinuca, ai crezut bine: iubirea nu se transforma in ura niciodata! Cea ce ai crezut ca a fost iubire a fost doar un simulacru. Iubirea adevarata este fara sfarsit. Orice sfarseste in ura nu a fost iubire.... doar minciuna!
RăspundețiȘtergereExcelsior.
Sunt de acord cu Excelsior, si eu m-am mirat cum de unii oameni care mi s-au pretins prieteni m-au putut jigni cu zambetul pe buze... Si mult mai tarziu mi-am dat seama ca acei oameni nu m-au iubit niciodata, doar au profitat de mine pentru o vreme si cand nu le-a mai mers cu mine cum au vrut ei, m-au respins si au dat vina pe mine pentru tot ce s-a intamplat.
RăspundețiȘtergere