Lipsa de timp este doar un pretext

„Timpul nu ne este temnicer și nu ne este nici călău. Timpul ne-ar putea deveni însă duhovnic și vindecător deopotrivă.”

- Carmen Voinea-Răducanu, Visătorii nu mor niciodată

Timpul... cel mai valoros lucru al omului şi totuşi cel mai irosit şi cel mai nepreţuit. Iar oamenii se plâng din ce în ce mai mult de faptul că nu mai au timp…

Oare lipsa de timp ne ține în loc, prizonieri în propriile ambiţii de a avea cât mai mult, de a dovedi că suntem capabili și de a trăi într-o continuă competiţie cu cei din jur?

Oare lipsa de timp ne dezumanizează, încât devenim indiferenţi la suferinţele altora şi nu ne mai oprim din când în când lângă un suflet îndurerat să-l alinăm cu o vorbă bună, şi trecem nepăsători pe lângă un om flămând sau pe lângă un câine rănit?

Oare lipsa de timp ne împiedică să-L căutăm pe Dumnezeu?

Oare lipsa de timp ne face să trăim ca nişte străini în sânul propriilor noastre familii, comunicând pe fugă, jucându-ne cu copiii noştri pe fugă, grăbindu-i mereu să se trezească, să se spele, să mănânce, să îşi facă temele, să... să...? Oare când lipsa timpului a devenit pretextul să nu ne mai împărtăşim visuri şi bucurii?

Oare lipsa de timp ne ține departe de prieteni, încât nu mai găsim răgaz să facem o vizită, să scriem o scrisoare, să dăm un telefon?

Oare lipsa de timp ne determină să fim superficiali, să nu ne mai dăruim celor dragi și să nu mai căutăm apropierea de oameni?

Oare lipsa de timp ne ține izolaţi în case, refugiaţi în monotonia programelor de la televizor sau trăind povești de iubire şi de prietenie virtuale?

Oare lipsa de timp ne face să nu ne mai bucurăm de nimic, să trăim totul în viteză, programați să ne atingem scopurile?

Oare lipsa de timp ne anesteziază sufletele, încât să devenim imuni la frumos, la căldură, la iubire?

Oare lipsa de timp ne obligă la vieţi netrăite, la amânări repetate și la renunțări?

Oare când lipsa de timp a devenit pretextul pentru a nu ne mai trăi viaţa?

Fragment din Cartea Insomnii