Nevoia de brațe protectoare...

„Nu există prietenie sau dragoste precum aceea a unui părinte pentru copilul său.”

- Henry Ward Beecher 

Când eram copil şi cineva îmi rănea sufletul, aveam tendinţa să alerg în braţele tatălui meu. Aveam nevoie de siguranţa braţelor lui, unde mă simţeam protejată de toate răutăţile lumii. În braţele lui tati nu putea să se întâmple nimic rău – acolo exista iubire şi protecţie cât pentru o lume întreagă de adversităţi.

Într-o zi, nu mai ştiu ce din ce motiv, am alergat din nou în braţele tatălui meu, căutând adăpost, însă acesta nu m-a primit. Şi m-am ascuns într-un loc unde să nu fiu văzută şi am plâns până când am obosit. Atunci m-am supărat foarte tare pe tata şi am trăit sentimentul ăla straniu de singurătate cumplită…

De fapt, tata ştia de ce mă refugiam în braţele lui. Eram speriată de răutatea vreunei persoane care îmi rănea sufletul şi frica de acea răutate mă făcea să caut cu disperare protecţie şi iubire în braţele lui, dar având ca efect faptul că mă făcea să mă simt mică, neputincioasă şi neiubită.

Tata m-a refuzat şi a doua oară când am căutat protecția brațelor lui, pentru a plânge. M-a durut enorm, dar de atunci nu am mai căutat alinare la el atunci când cineva mă rănea. Şi, în loc să fug plângând către tata, în loc să mă ascund într-un loc ferit de privirea tuturor, am început să înfrunt lumea. Am început să prind încredere în mine şi nu m-am mai lăsat rănită. Am început să nu mă mai simt singură, avându-mă de data aceasta doar pe mine... Și am înţeles că nimeni nu are dreptul să mă nedreptăţească şi să mă facă să sufăr. Aşa că am început să îmi aleg cu atenţie prietenii şi să îi îndepărtez treptat pe falşii amici, am început să înlătur lucrurile care nu îmi făceau bine şi să mă feresc de situaţiile care mă destabilizau. Mi-am dat seama curând că acele persoane şi lucruri de care în trecut mă agăţam cu disperare, crezând că într-un fel depindeam de ele, nu erau decât lucruri care mă ţineau departe de... esenţa mea.

Timpul a trecut, iar eu am înţeles foarte clar de ce, de la un moment dat, tata nu m-a mai primit în braţele lui călduroase atunci când simţeam nevoia să găsesc consolare şi siguranţă. Am înţeles – pe calea cea mai grea, dar cred cu fermitate că şi singura posibilă – că, deşi îl durea fiecare lacrimă de-a mea, deşi simţea cu ardoare nevoia să mă îmbrăţişeze şi să îmi şteargă lacrimile, deşi s-ar fi luptat cu lumea întreagă pentru a mă apăra, tata a trebuit să mă lase să mă descurc singură fiindcă numai aşa aş fi dobândit putere şi încredere în mine.

Azi tata nu mai este şi nu mă mai poate strânge în braţe, însă, dacă cineva încearcă să mă rănească, să mă sperie şi să mă descurajeze, ştiu că nu sunt singură şi neajutorată, ştiu că nu sunt neputincioasă, ştiu că nu sunt neiubită. Ştiu că, deşi nu îl mai am pe tata să mă strângă la piept şi  să îmi şteargă lacrimile, Îl am pe Dumnezeu, care îmi este tot timpul alături şi care mă protejează, suferind împreună cu mine, alinându-mi fiecare durere şi dăruindu-mi încredere, putere şi pace…

Fragment din Cartea Insomnii