Nostalgie

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o ţară.”

- Antoine de Saint-Exupéry

Îmi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei şi de felul în care mă grăbeam să cresc. Îmi doream să devin adult, să am drepturi la fel ca oamenii mari, să am puterea lor de decizie şi libertatea lor, fără a bănui vreo clipă câte responsabilităţi, câte provocări, câte încercări, câte dezamăgiri şi câte renunţări la visuri sunt într-o viaţă de adult...

Nu ştiam că, atunci când nu mai eşti copil, nu-i mai ai pe părinţi mereu cu tine ca să te protejeze, că societatea nu mai este blândă cu tine, că supravieţuirea devine o luptă continuă, că lucrurile au o altă valoare şi dimensiune, că o greşeală minoră nu îţi mai este iertată atât de uşor, ba chiar se interpune între tine şi oameni pe care îi iubeşti...

Îmi aduc aminte că, atunci când eram copil, imitam obiceiurile adulţilor, de exemplu mi se părea fantastic să bei cafea. Azi mi se pare fantastic să te poţi juca, să te poţi bucura de lucruri mici, copilăreşti, să speri cu tot sufletul la ceva ce îţi doreşti, ştiind că, dacă vei fi cuminte, vei primi pentru că meriţi. Azi ştiu că nu primeşti întotdeauna ceea ce meriţi, că a fi demn şi onest nu este garanţia că vei primi recunoaştere, că succesele nu îţi vor fi întotdeauna răsplătite aşa cum se cuvine. Azi mi s-ar părea minunat să poţi spune fără frică tot ceea ce gândeşti, să pui întrebări fără a te teme că eşti acuzat de prostie, să poţi greşi fără a fi judecat şi condamnat, să poţi fi iertat cu adevărat după ce ai greşit şi ai cerut iertare sincer.

Ca adult, astăzi ştiu că nimeni, niciodată, nu te poate iubi la fel cum te-au iubit părinţii şi că nimeni nu te iartă cu adevărat, adică fără a avea resentimente. Azi știu că iertarea este, de multe ori, doar o promisiune care ascunde un compromis.

Când eram copil, mi se păreau foarte interesante discuţiile adulţilor, la care nu aveam voie să asist, crezând că sunt despre lucruri măreţe şi despre secrete minunate pe care le voi descoperi şi eu când voi fi mare. Acum pot spune cu dezamăgire că rareori am găsit interesante discuţiile adulţilor – în marea lor majoritate sunt conversaţii goale, lipsite de conţinut şi de emoţii, în care oamenii fie se laudă cu ce au şi ce pot, fie îi critică pe alţii, fie caută să obţină ceva de la ceilalţi: recunoaştere, beneficii, aprobare. Ca adult, am observat câtă vorbă goală este în orele de discuţii dintre adulţi, câtă răutate şi mizerie se ascund de multe ori sub vorbe aparent inocente.

Când eram copil, mă fascinau femeile care se fardau şi purtau tocuri şi abia aşteptam să am voie să fac și eu asta. Azi nu mă mai bucur la fel deoarece văd că tocurile şi machiajul nu mai sunt mereu sinonime cu eleganţa, frumuseţea şi feminitatea. Azi doar mi-e dor de pantofiorii mei din lac roşu cu buline albe, de care eram atât de mândră şi de care mă bucuram mai mult decât mă bucur azi de toţi pantofii mei cu toc la un loc. Azi nu mai râvnesc la pantofii cu toc şi la rochiile lungi de seară, ci mi se pare de o mie de ori mai frumos să merg desculţă prin iarbă, să păşesc timid prin grămezi de frunze uscate, să mă tăvălesc cu bucurie prin zăpadă.

Când eram copil, nu ştiam că există oameni răi, ci doar Bau-Bau, care venea să te sperie numai dacă nu erai cuminte. Ca adult, am aflat că Bau-Bau e doar o invenție, dar că există cu adevărat oameni răi şi perfizi, care te duşmănesc şi te pedepsesc fără să le fi greşit cu ceva.

Când eram copil, nu m-am îndoit niciodată de existenţa lui Doamne-Doamne şi nu uitam niciodată să îmi spun rugăciunea înainte de culcare. Ca adult, m-am întrebat de multe ori dacă El  există cu adevărat și am uitat adesea să mă rog sau măcar să îmi îndrept ochii spre cer, în semn de mulţumire.

Când eram copil, visam la o casă a mea, pe care o vedeam plină de prieteni, cărora le găteam şi pe care îi tratam regeşte, împărţind cu ei nu numai mâncare pregătită cu dragoste de mine, ci mii de momente frumoase, presărate cu emoţii şi visuri. Ca adult, mă trezesc adesea în singurătatea casei mele, fără a mă bucura de o masă împărţită cu oameni dragi, fără a găsi bucurie în a găti pentru altcineva, de multe ori neavând cu cine să împart emoţia, bucuria şi tristeţea, rămânând singură cu bucurii şi dureri doar de mine ştiute.

Mi-e dor de copilărie și de tot ce ar fi putut să fie…

Fragment din Cartea Insomnii