Sunt așa cum sunt, nu cum spun unii...

Oamenii m-au descris în fel și chip, fiecare prin prisma propriilor percepții. Unii s-au grăbit să mă eticheteze fără măcar să mă cunoască, în timp ce alții, deși mi-au stat aproape o vreme îndelungată, tot nu au reușit să mă vadă așa cum sunt cu adevărat.

Unii m-au iubit din prima clipă, captivați poate de felul meu de a fi, de lumina din privire sau de sinceritatea pe care nu o maschez. Alții, dimpotrivă, mi-au devenit ostili de la primul cuvânt rostit cu asertivitate, de la primul gest care nu le-a flatat orgoliul. Și asta e în regulă. Nu mi-am dorit niciodată să plac tuturor, nici să joc roluri care să mă pună într-o lumină convenabilă altora. Nu-mi propun să seduc și nici să manipulez. Nu mă folosesc de oameni și nu îmi creez o imagine imaculată, pentru că nu mă tem să fiu văzută exact așa cum sunt: imperfectă, dar autentică.

Îmi plac oamenii, iar sufletul meu e încăpător. Însă învăț, cu fiecare zi ce trece, să mă feresc de cei care mă încarcă cu așteptări și pretenții nerezonabile. Nu datorez nimănui nimic, în afară de respect. Iar celor care merită mai mult de atât, le ofer, fără rețineri, iubirea mea.

Am încercat, mereu, să fiu un om bun. Să nu rănesc, să nu nedreptățesc, să nu devin o amintire urâtă pentru cineva. Și dacă vreodată am greșit, cel mai mult am greșit față de mine însămi. Fiindcă mi s-a întâmplat să fac compromisuri pentru a menține armonia, să trec peste ceea ce simțeam, doar pentru a nu stârni furtuni. Dar astfel de alegeri nu au rămas fără preț. M-au costat dușmănii inutile, lupte fără sens și, uneori, chiar bucăți din mine.

Și totuși, mai presus de orice, am învățat că ceea ce contează cu adevărat nu e ceea ce spun oamenii despre mine, ci ceea ce sunt eu în adâncul sufletului meu. Reputația e fragilă, poate fi distrusă de orice gură răutăcioasă, de orice minte care alege să creadă zvonuri. Dar onoarea? Onoarea nu mi-o poate lua nimeni.

Nu am făcut niciodată eforturi să schimb păreri, pentru că știu că unii oameni nu vor privi niciodată dincolo de propriile prejudecăți. Nu mă consider perfectă, nu trăiesc după reguli rigide, dar am una pe care nu mi-o încalc niciodată: să trăiesc astfel încât să pot privi, fără rușine, în ochii oricui. Și mai ales, să pot privi cu demnitate spre Cer, fără să mă tem de ceea ce sunt.