Vorbind despre mine, te descrii pe tine

Mi s-a pus de multe ori întrebarea: „De ce nu reacționezi? De ce nu te iei de cei care te bârfesc, care îți murdăresc numele, care îți fură ideile, care îți distorsionează adevărul?”

Răspunsul meu este mereu același: nu cobor acolo unde nu-mi este locul. Nu trag pe nimeni de guler pentru că are un caracter îndoielnic, nu intru în polemici sterile și nu-mi irosesc timpul în războaie inutile. Așteptările mele de la oameni sunt proporționale cu ceea ce știu că pot oferi. Și, tocmai de aceea, nu am pretenția ca toți să fie demni, echilibrați, corecți.

Bârfa nu-l murdărește niciodată pe cel bârfit, ci pe cel care o răspândește. Este ca un fum înecăcios care nu pătează aerul curat, ci doar îl sufocă pe cel care l-a iscat. Așadar, de ce să-mi consum energia încercând să schimb percepția unor oameni care oricum sunt incapabili de obiectivitate?

Mi-am văzut mereu de drumul meu, lăsându-i pe cei care nu mai pot de grija mea să-și verse frustrările pe unde găsesc urechi dispuse să asculte. Nu mă supăr pe ei. Sunt, în fond, niște ființe demne de compasiune, oameni care nu se respectă suficient pentru a-și dedica timpul creșterii proprii, oameni care își măsoară valoarea minimalizându-i pe alții, oameni care, din lipsă de conținut personal, trăiesc viețile altora prin bârfe.

Tata avea o vorbă: „Unui om în pielea goală, n-ai ce să-i ceri din buzunar.” Nu poți cere decență celor care n-au învățat-o, nici eleganță morală celor care și-au trădat demnitatea de mult timp.

Oamenii nu-i bârfesc pe cei care nu contează. Îi bârfesc pe cei pe care îi percep superiori, pe cei care le provoacă nesiguranță, pe cei care le amintesc de propriile lor lipsuri. Bârfa nu este un semn că ești inferior, ci că prezența ta deranjează, că ești un reper prea greu de atins pentru cei care preferă să arunce cu pietre, în loc să învețe să se ridice.

Nu am nevoie să-mi apăr reputația în fața celor care își construiesc opinia pe zvonuri. Mai important decât imaginea pe care o au alții despre mine este ceea ce știu eu că sunt. Iar asta este o libertate supremă: să-ți cunoști sufletul și să ai liniștea unei conștiințe curate. Nimeni nu-mi poate reproșa că am făcut rău, că am luat ceva ce nu-mi aparține, că am rănit cu intenție, că am trădat încrederea cuiva.

De aceea, nu mă voi supăra niciodată pe cei care mă bârfesc. Nu mă pot supăra pe oamenii care trăiesc în întuneric. Nu mă pot supăra pe cei care nu au învățat încă lecția demnității. Nu mă pot supăra pe cei care sunt nefericiți, fiindcă nefericirea naște răutate, iar răutatea este doar o mască pentru frustrare.

Le doresc să își găsească pacea, echilibrul, demnitatea. Să își umple golurile cu lucruri frumoase, nu cu ură, cu prietenii adevărate, nu cu alianțe de conjunctură menite să-i confirme în băltoaca în care se afundă.
Le doresc să descopere că lumea nu este un câmp de luptă în care trebuie să învingi prin denigrare, ci un loc în care sufletul înflorește doar atunci când se îmbracă în lumină.

Cât despre mine…
Voi continua să merg mai departe, cu fruntea sus și pașii ușori.
Și, așa cum îmi place să spun, dacă vreodată voi pleca privirea, va fi doar ca să-mi admir pantofii. 😉