Am alergie la curioși și la indiscreți

Puține lucruri îmi tulbură zenul mai tare decât indiscreția unor oameni care simt nevoia să răscolească, fără drept și fără rușine, în viața mea. Îi privesc ca pe niște musafiri nepoftiți, care, în loc să se așeze civilizat la masă, cotrobăie prin sertare și își vâră nasul în colțurile cele mai intime ale sufletului meu. Ca și cum le-aș datora ceva. Ca și cum apropierea dintre noi le-ar da dreptul să cunoască tot.

Unii nu înțeleg limita dintre decență și indiscreție și trăiesc cu impresia că o relație de prietenie presupune dezgolirea sufletului în fața lor, cu toate explicațiile și justificările de rigoare. Greșit. Eu aleg ce spun, cât spun și cui spun. Intimitatea nu este o monedă de schimb, ci un dar pe care îl ofer doar celor care mi-au câștigat încrederea.

Trăim într-o lume în care până și la coafor se dezbat, cu un aer de familiaritate deconcertant, cele mai intime detalii despre viețile altora. Dacă nu participi la acest spectacol al destăinuirilor gratuite, ești privit cu suspiciune, ba chiar considerat anormal. Se spune că cine tace, ascunde ceva. Dar nu, discreția mea nu este o mască pentru rușini nespuse. Am făcut alegeri bune și alegeri proaste, am fapte de care mă mândresc și altele pe care le-aș fi dorit altfel, am regrete și amintiri sculptate de oameni și de împrejurări. Dar toate acestea îmi aparțin mie, și nimeni nu are dreptul să le pretindă ca pe niște bunuri publice.

Nu datorez nimănui explicații pentru viața mea, așa cum nici eu nu cer explicații nimănui. Cei care se erijează în judecători morali nu o fac din dorința de a înțelege, ci din nevoia de a analiza, de a eticheta, de a răspândi mai departe povești care nici măcar nu le aparțin. Căci ce sens ar avea curiozitatea dacă nu ar fi urmată de bârfă și judecată?

Întotdeauna m-au intrigat oamenii care par mai preocupați de viețile altora decât de propriile lor existențe. Ce-i mână în această curiozitate nesănătoasă? Poate insatisfacția unei vieți lipsite de conținut. Poate nevoia de a-și justifica propriile eșecuri, căutând dovezi că și alții au greșit, că și alții au slăbiciuni. Sau poate că sufletele lor sunt prea goale, iar singura lor alinare este să caute lipsuri în sufletele altora.

Nu mi-au plăcut niciodată oamenii care au un spirit polițienesc, cei care scormonesc prin viețile altora cu aerul că sunt îndreptățiți să afle tot. Eu sunt un om discret. Întotdeauna am respectat intimitatea celorlalți, am știut să ascult fără să întreb mai mult decât mi se spune, să respect tăcerile și să nu-mi fac din poveștile altora o monedă de schimb pentru conversații mărunte.

Poate că lumea aceasta ar fi mai frumoasă dacă oamenii s-ar preocupa mai mult de propriile vieți și mai puțin de ale altora. Poate că am avea mai mult timp să ne îmbogățim sufletele cu frumos, în loc să risipim energia încercând să descoperim umbrele din viețile celor din jur. Dar, din păcate, nu toți sunt capabili de o astfel de noblețe.

Așadar, să mă judece cine vrea. Eu îmi păstrez dreptul de a fi discretă. Și liniștită.