Cu Dumnezeu în suflet...

Cu riscul de a-i supăra pe cei care cred altfel decât mine, dar eu sunt de părere că pentru a „ajunge” la Dumnezeu, n-ai nevoie de intermediari, n-ai nevoie de literatură de specialitate şi nici de oameni care să te convingă să crezi în El şi care să îţi spună care sunt legile lui Dumnezeu. Cred într-o singură lege universală: IUBIREA. Iubirea nu lasă oamenii să înfăptuiască nedreptăţi, nu-i lasă să se abată de la drumul corect, nu-i lasă să fie răi.

Fiecare om îl caută pe Dumnezeu atunci când este pregătit. Unii au nevoie de mai mult timp, de mai multe experienţe... 

Nu cred în lucrurile forţate... aşa cum nu cred în credinţa/iubirea celor care îl caută pe Dumnezeu prin Biserici şi Mănăstiri doar atunci când sunt disperaţi.

Este nevoie de o chemare... şi nu trebuie să te ţină nimeni de mână, nu trebuie să îţi explice nimeni ce înseamnă credinţa, aşa cum nimeni nu te învaţă cum să iubeşti. Te naşti cu iubirea, iar credinţa este IUBIRE. Nu teamă. Nu supunere oarbă. Nu interes.

Nu ştiu dacă am făcut bine sau nu, dar i-am refuzat mereu pe cei care au încercat să mă „ajute” să îl cunosc pe Dumnezeu. Este la fel ca şi cu oamenii: cum ar fi să îi iubim sau să îi detestăm în funcţie de felul în care ni-i prezintă alţii?

Oricine poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu oricine poate spune adevărul despre El, fiindcă nu oricine îl cunoaşte cu adevărat. La fel ca şi cu oamenii. Oricine poate vorbi despre cineva, dar nu oricine spune adevărul, fiindcă nu oricine cunoaşte acea persoană cu adevărat...

Aceasta este logica mea.

Ştiu că sunt oameni cu har, oameni care îl iubesc nespus pe Dumnezeu şi care, prin cuvinte şi prin puterea exemplului bun vorbesc despre El... dar lumea este atât de plină de oameni care fac propagandă pe seama lui Dumnezeu, încât începe să fie din ce în ce mai greu să îi identifici pe cei cu har.

N-am respins şi nu voi respinge nicio convingere religioasă. Am ascultat punctele de vedere ale tuturor şi am extras din toate, ceea ce am considerat, bazându-mă pe logica mea. Logica mea refuză să-i aprobe pe cei care îl acuză pe Dumnezeu de relele pe care le fac oamenii, cu binecunoscuta frază „Aşa a vrut Dumnezeu.” Nu, Dumnezeu nu vrea ca oamenii să facă rele, dar ne-a lăsat liberul arbitru. Şi, dacă ne-a lăsat liberul arbitru, înseamnă că avem dreptul să alegem cum, când şi în ce fel să credem în El, să îl căutăm, să îl cunoaştem, să îl iubim.

De aceea nu cred în cei care mă trag de mânecă şi încearcă să mă convingă că religia lor e cea adevărată, cea dreaptă, cea bună.

Tot ce ştiu este că există un singur Dumnezeu în Univers, dar că oamenii l-au denumit diferit şi l-au înţeles diferit... de obicei influențați de societatea în care trăiesc.

Orice ar fi, voi respecta religia fiecărui om și nu voi face diferențe pe criterii religioase... Fiecare om vorbește despre el prin faptele lui, nu? 

Mi-aduc aminte că în urmă cu câţiva ani, m-am furişat într-o Biserică, sperând la puţină linişte... Voiam să plâng. Preotul m-a văzut şi m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. 

- Nu mă poate ajuta nimeni, i-am spus privind în pământ.

- Dumnezeu poate.

- Care Dumnezeu? Nu există!, am spus cu furie, lăsând durerea din mine să vorbească.

Preotul m-a lăsat câteva minute, apoi a revenit şi mi-a povestit ceva, o banalitate şi iar l-a invocat pe Dumnezeu.

- Sunt foarte supărată pe Dumnezeu, i-am spus.

- Păi, parcă spuneai că nu există, nu? Dacă nu există, atunci, pe cine eşti supărată?

Mi-a trebuit ceva timp să realizez că nu Dumnezeu este vinovat pentru relele lumii, că moartea este ceva firesc şi că, oricum, oamenii nu sunt pregătiţi niciodată să piardă pe cineva drag...

Dar, mult timp am fost supărată pe Dumnezeu şi l-am renegat.

Apoi, într-o perioadă a vieţii în care eram „vindecată”, fericită și împlinită, când viaţa mea era perfectă şi aveam totul, simţeam totuşi că îmi lipsea ceva. Şi nu mi-a fost greu să înţeleg că îmi lipsea Dumnezeu, că niciun om nu putea compensa lipsa lui Dumnezeu din sufletul meu. Nu simţeam nevoia să mă iubească El, ci simţeam nevoia să îl iubesc eu. Nu voiam să îmi dea, fiindcă aveam tot ce îmi puteam dori, ci simţeam nevoia să îi dau eu, aşa cum putem noi, oamenii, să îi dăm din ceea ce avem, făcând fapte bune...

N-a fost nevoie să mă convingă nimeni, n-a fost nevoie să îmi povestească vreun om despre el, n-a fost nevoie să studiez Biblia sau altă literatură religioasă... Am simţit. Şi mi-am deschis inima.

Acum ştiu că Dumnezeu mi-a locuit sufletul tot timpul, doar că eu l-am ignorat... A fost mereu acolo şi a trăit împreună cu mine toate bucuriile şi toate durerile mele. Şi mai ştiu că, dacă nu ar fi fost în sufletul meu, nu aş fi reuşit să scap de dureri, de slăbiciuni, de temeri...

Partea cea mai frumoasă a lui Dumnezeu este că nu ne abandonează atunci când ne purtăm nedrept şi că iartă neobosit...

Să nu vă supăraţi pe mine că refuz dialogurile manipulatoare despre Dumnezeu... Mie îmi ajunge ce ştiu şi sunt sigură că dacă va trebui să aflu mai mult, Dumnezeu va face cumva să aflu. 

Pentru mine nu există argument mai puternic decât ceea ce simt: iubire.