Cu Dumnezeu în suflet...

Cu riscul de a-i supăra pe cei care gândesc altfel decât mine, cred cu toată inima că drumul către Dumnezeu nu are nevoie de intermediari, de cărți sau de oameni care să îți spună cum și în ce fel să crezi. Dumnezeu nu este o teorie pe care să o înveți din pagini scrise de alții și nici o dogmă impusă. Dumnezeu este simțire, este prezență, este vocea care îți răsună în suflet chiar și atunci când totul pare să tacă.

Pentru mine, singura lege universală este IUBIREA. Căci iubirea nu lasă loc răutății, nedreptății sau minciunii. Nu impune, nu forțează, nu pedepsește. Iubirea este însăși esența divinității, singura cale autentică spre lumină.

Fiecare om îl găsește pe Dumnezeu atunci când este pregătit. Unii au nevoie de mai mult timp, de mai multe încercări, de mai multe lacrimi. Alții îl descoperă în tăcere, în frumusețea unui răsărit sau în seninătatea unei inimi împăcate. Nu cred în credința forțată, așa cum nu cred în iubirea celor care își amintesc de Dumnezeu doar în clipele de disperare, când totul pare pierdut. Credința este chemare, este un drum pe care trebuie să-l simți, nu unul pe care să fii împins de alții. Așa cum nimeni nu te învață cum să iubești, nimeni nu te poate învăța să crezi. Te naști cu iubirea, iar credința este, în esență, iubire. Nu teamă. Nu supunere oarbă. Nu interes.

Poate că am greșit, poate că nu, dar întotdeauna i-am refuzat pe cei care au încercat să mă „ajute” să-L cunosc pe Dumnezeu. Mi s-a părut la fel de absurd ca și cum cineva ar încerca să-mi spună pe cine să iubesc sau pe cine să urăsc, bazându-se pe propriile lor convingeri. Oricine poate vorbi despre Dumnezeu, dar nu oricine Îl cunoaște cu adevărat. La fel cum oricine poate vorbi despre un om, dar nu oricine spune adevărul despre el.

Știu că există oameni cu har, oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu din toată inima și care, prin viața și faptele lor, aduc lumină. Dar trăim într-o lume în care numele Lui este prea des folosit ca monedă de schimb, în care mulți fac propagandă, dar puțini oferă exemplu. Așa că prefer să aleg singură, să simt, să descopăr.

Nu am respins și nu voi respinge niciodată nicio credință. Am ascultat oamenii, am încercat să înțeleg, am luat din toate ceea ce a rezonat cu sufletul meu. Dar logica mea refuză să-L acuze pe Dumnezeu pentru răul pe care îl fac oamenii. Nu, Dumnezeu nu este vinovat pentru suferință, pentru pierderi, pentru durere. Ne-a lăsat liberul arbitru, iar asta înseamnă că avem dreptul – și responsabilitatea – de a alege cum trăim, cum iubim, cum ne apropiem de El.

De aceea nu cred în cei care încearcă să mă convingă că religia lor este singura corectă, cea adevărată, cea pură. Știu doar că există un singur Dumnezeu în acest Univers, dar că oamenii I-au dat nume diferite, L-au înțeles în moduri diferite, influențați de vremuri, de culturi, de frică sau de speranță. Dar dincolo de toate aceste interpretări, esența rămâne aceeași: iubirea.

Orice ar fi, voi respecta credința fiecăruia și nu voi judeca pe nimeni prin prisma religiei. Oamenii se definesc prin faptele lor, prin sufletele lor, prin bunătatea pe care o răspândesc în lume.

Îmi amintesc că, în urmă cu mulți ani, am intrat într-o Biserică, căutând liniște. Eram obosită, rănită, pierdută. Voiam să plâng, să las durerea să se scurgă din mine în tăcerea aceea sacră. Un preot m-a văzut și mi-a spus, cu blândețe:

-  Te pot ajuta cu ceva?

-  Nu mă poate ajuta nimeni, i-am răspuns, privindu-mi mâinile strânse în poală.

- Dumnezeu poate, a murmurat el.

- Care Dumnezeu? Nu există!, am spus cu furie, lăsând să iasă la suprafață tot zbuciumul din mine.

Preotul nu a încercat să mă contrazică. M-a lăsat în pace câteva minute, apoi s-a întors și mi-a spus o poveste, o banalitate, dar a strecurat din nou numele lui Dumnezeu în cuvintele lui.

- Sunt supărată pe Dumnezeu, i-am spus într-un târziu.

Atunci, cu un zâmbet blajin, mi-a răspuns:

- Dar cum poți fi supărată pe cineva care nu există?

Mi-au trebuit ani să înțeleg că nu Dumnezeu este vinovat pentru durerile lumii. Că moartea este firească și că, oricât ne-am pregăti, oamenii nu sunt niciodată gata să piardă pe cineva drag.

L-am renegat mult timp pe Dumnezeu. Dar, într-o zi, când viața mea era așezată, când aveam tot ce-mi dorisem, am simțit că îmi lipsește ceva. Și nu mi-a fost greu să înțeleg că îmi lipsea El. Nu voiam să mă iubească, căci aveam iubire. Nu voiam să-mi dea, căci aveam totul. Voiam să-I dau eu. Să-I ofer ceva, să fac bine, să dăruiesc, să împart lumina pe care o primisem.

Nimeni nu m-a convins. N-a fost nevoie de predici, de argumente, de cărți sfinte. Am simțit. Și mi-am deschis inima.

Acum știu că Dumnezeu a fost mereu acolo. Că a trăit alături de mine toate suferințele, toate bucuriile, toate căderile și toate victoriile. Și mai știu că, dacă n-ar fi fost El în sufletul meu, nu m-aș fi putut ridica din propriile umbre.

Partea cea mai frumoasă a lui Dumnezeu este că nu ne abandonează nici când ne purtăm nedrept. Că nu pedepsește, ci așteaptă. Că iartă neobosit.

Așa că, vă rog, nu vă supărați pe mine că refuz dialogurile manipulatoare despre Dumnezeu. Ceea ce știu și simt îmi este suficient. Și dacă va trebui să aflu mai mult, știu că El va găsi o cale să mi-o arate.

Pentru mine, singurul argument adevărat este ceea ce simt: IUBIRE.