Când eram mică, aveam o vecină care se
numea Maria. Era o tânără frumoasă și blândă, de care m-am atașat foarte tare.
Ori de câte ori o vedeam, inima îmi tresărea de bucurie. Alergam fericită către
ea şi o cuprindeam într-o îmbrăţişare strânsă, ca pe o mamă bună. Orice bucurie
aveam, o împărţeam cu ea. Iar dacă aveam ceva dulce, trebuia neapărat să îi dau
şi ei. Îi dăruiam desene şi adoram să îi duc flori. Culegeam toate floricelele
care îmi ieșeau în cale şi le adunam în bucheţele mici pe care i le dăruiam cu
dragoste. Voiam să ştie cât de mult o iubeam şi, mai ales, îmi doream să îi
bucur sufletul.
Într-o zi, i-am dăruit un bucheţel micuț de
flori pe care le culesesem din grădină. Ea m-a pupat, mi-a mulţumit şi a plecat
acasă. Mai târziu, tata m-a trimis la ea acasă ca să-i duc ceva. La câţiva paşi
de uşa ei, am văzut bucheţelul de flori pe care i-l dăruisem mai devreme zăcând
aruncat pe o dală de piatră. Florile erau deja ofilite…
M-am întristat atât de tare, încât abia am
reuşit să vorbesc cu Maria, iar când am ieşit pe poartă am izbucnit în plâns.
M-a durut să îmi văd sufletul aruncat pe jos şi abandonat… Fiindcă acolo, în
acel bucheţel, era o parte din sufletul meu. Fiecare floricică avea o bătaie a
inimii mele, bătaie plină de iubire, speranţă şi inocentă.
De atunci nu i-am mai dăruit flori Mariei.
Şi m-am resemnat cu gândul că ea nu mă iubea şi că doar era amabilă cu mine,
aşa cum este orice adult cu un copil.
Nu am uitat niciodată acea poveste care m-a
întristat şi m-a dezamăgit profund. Mult timp m-am temut să mai dăruiesc ceva
cuiva. Mi-a fost teamă că voi fi respinsă, că gestul meu nu numai că nu va fi
preţuit, ci de-a dreptul ridiculizat, că
mi se va răspunde cu indiferenţă la iubire.
Adeseori, fără să vrem, îi rănim pe oameni sufleteşte,
acolo unde doare cel mai rău. Uneori o facem conștient, alteori inconştient. Le
rănim sufletele oamenilor cu indiferenţa faţă de sentimentele lor frumoase, le
rănim pentru că nu ştim să primim iubirea care ni se oferă.
Fiecare gest frumos, fiecare zâmbet,
fiecare intenţie de apropiere sufletească, fiecare cuvânt frumos poate fi
asemănat cu un bucheţel de flori care ni se dăruieşte. Fiecare bucheţel ascunde
iubire şi dăruire, oricât de banal şi de neînsemnat ar părea.
Nu aruncaţi „bucheţelele de flori” pe care
vi le dăruiesc cei care cred în voi şi care vă preţuiesc! Apreciaţi orice
floare, oricât de mică şi de neînsemnată ar fi. Preţuiţi-o, îngrijiţi-o şi fiţi
recunoscători - ea poartă prinsă în ea iubirea celui care v-a dăruit-o.
Foarte frumos si adevarar .
RăspundețiȘtergereDe multe ori in viata se intimpla lucruri dupa care suferim anume ,ca nu am inteles corect,s-au nu am fost inteleshi corect.A cui sa fie vina?
RăspundețiȘtergereAsa este ....
RăspundețiȘtergeresplendid
RăspundețiȘtergereO poveste scrisă atât de simplu şi frumos încât,simţi cum,fiecare cuvânt are suflet. Aşa am simţit!
RăspundețiȘtergereFoarte frumos si adevarat
RăspundețiȘtergereCe frumos ai redat!
RăspundețiȘtergeresunt una din persoanele care pastreaza desenele primite de la oricare copilas si floricelele primite le pun in carti...credeam ca sunt ciudata;
RăspundețiȘtergereSUPERB....
RăspundețiȘtergereeu am patit asta acum la 35 de ani...am cules cateva floricele mov cu stropi de ploaie din curtea locului de munca,le-am daruit unei colege pe care o vedeam ca o mama fiind mai in varsta,dupa cateva ore mi-am aruncat ochii catre cosul de gunoi, floricelele erau acolo...m-am resemnat spunandu-mi in gand ``da ea de nationalitate unguroaica,eu romanca``in acea zi era ziua mamei in tara in care traim...
RăspundețiȘtergereBuna! ti-am citit cartea,si am si eu o curiozitate..pana la urma cu cine ai ramas?:)
RăspundețiȘtergereDa. E trist...Si totusi unii chiar nu vad iubirea din gesturile mici ...
RăspundețiȘtergereDar multi n-o vad nici chiar atunci cand aceasta le izbeste ochii...
De exemplu, atat de mult a iubit Dumnezeu oamenii, si-i iubeste inca, incat singura solutie ca noi sa vedem dragostea Sa, a fost sa jertfeasca ce a avut El mai de pret, pe Singurul Sau Fiu, ca El sa traiasca printre oameni, sa-i inteleaga, sa le dea vindecare si apoi desi urat de multi sa-si dea viata pentru a le arata cat de mult sunt iubiti de Dumnezeu. Cat a umblat printre oameni i-a chemat si ne cheama si azi: "Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati si Eu va voi da odihna."
Si-a intins mainile pe cruce, ca sa ne spuna; Vezi cat de mult te iubesc?
Si totusi suntem orbi!!!
Cand am citit inceputul am crezut ca vei continua prin a spune ca Maria s-a bucurat de flori, dar de fapt nu a fost asa. M-am intristat sa citesc mai departe, dar important este ca tu ai daruit din suflet si asta conteaza.
RăspundețiȘtergereNu pot sa nu compar cu ceva ce i s-a intamplat fetitei mele. Invatatoarea pe care a avut-o ducea florile primite de la copii acasa si le dadea pisicutei sa se joace cu ele si se lauda cu acest lucru la scoala. In clasa a IV a, fiica mea a refuzat sa ii mai duca flori, spunand ca nu vrea sa se joace o pisica cu banii parintilor ei.
RăspundețiȘtergereUff, cata dreptate ai, Irina, acum mi-am amintit ceva.... fetita mea descoperise lumea anul trecut cand avea doar 2 anisori si jumatate, era fascinata de papadii, le culegea, daca erau albe le sufla, daca erau galbene mi le daruia... eram tare bucuroasa, pana cand, ca orice mama cu prunc mic, eram tot timpul plina de sacose cu sticla de apa, hainuta care o incalzea, biscuiti in caz ca ii era foame; si odata, cred ca am lasat pur si simplu papadia sa-mi cada din mana - si astazi, citind randurile tale, mi-am amintit gestul ei micut care atunci a trecut neobservat.... plina de bagaje, Anamaria ma trage de mana si imi daruieste din nou o papadie - era aceeasi papadie pe care eu o aruncasem, iar ea mititica a crezut ca mi-a scapat din mana!!! Ma bucur tare mult ca atunci n-a inteles gestul meu meschin. Iti multumesc ca mi-ai amintit aceasta intamplare. Acum stau si ma gandesc, ca primavara acesta, la 3 ani si jumatate nu imi mai daruieste flori!!!! Trebuie sa-mi amintesc ce gest oi fi facut....
RăspundețiȘtergereSi mie imi plac tare mult florile,iar copiii mei imi fac mici buchetele cu flori de camp pe care mi le daruiesc cu multa bucurie.In zilele insorite cand iesim impreuna la plimbare pe camp adunam flori pe care ni le daruim,eu fac 2 buchetele pt. ei si ei strang impreuna un buchet imens .Nu as putea niciodata nu ingrijesc florile primite,indiferent ce tip de floricica ar fi ea.
RăspundețiȘtergereCred ca e cel mai trist sa vezi ca persoana pe care tu o considerai foarte importanta, la care tu chiar tineai foarte mult,cea cu care imparteai tot, cea careia ii spuneai tot ce aveai pe suflet,cea care credeai ca te asculta din placere, nu din amabilitate,cea pentru care faceai tot ce puteai doar ca sa o vezi ca zambeste, sa o vezi fericita, persoana pe care tu o considerai cel mai bun "prieten"...arunca si iti calca sufletul in picioare,toate sentimentele tale..trist,foarte trist.
RăspundețiȘtergere