Prefer să fiu lupul, nu oaia

Sunt și voi rămâne imuabilă. 

Cu riscul de a atrage antipatii, de a nu fi pe placul tuturor, de a plăti uneori prețul singurătății. Dar dacă acesta este prețul autenticității, îl accept fără ezitare.

Nu mă voi preface că sunt ceea ce nu sunt. Nu voi simula bunătatea forțată, moralitatea artificială, perfecțiunea prefabricată sau fericirea de vitrină.

Nu voi căuta să dovedesc lumii nimic: nici că pot, nici că știu, nici că am, nici că sunt. Pot trăi foarte bine fără aplauzele mulțimii, fără aprobarea celor care își măsoară valoarea în validarea altora.

Mă întreb însă, de ce unii simt nevoia să mă corecteze, să mă educe, să mă modeleze după tiparele lor? De ce își consumă energia încercând să mă disciplineze, să îmi arate „adevărurile” lor, să mă asimileze turmei lor? Ei cred că mă cunosc, că mă pot defini în câteva fraze, că mă pot reduce la ceea ce ei își imaginează despre mine. Dar eu nu sunt un contur desenat de judecăți pripite, nu sunt o simplă etichetă pusă în grabă. Sunt mai mult decât o părere, mai mult decât un zvon, mai mult decât ce vor să vadă ceilalți.

Nu datorez lumii altceva decât respect. Atât. Nu am obligația de a fi pe placul tuturor, nici de a urma reguli care nu-mi aparțin. Nu am datoria să fiu perfectă, să mă mulez după cerințele societății, să mă modelez după așteptările străinilor. Singura mea datorie este față de mine însămi: să nu instig la răutate, să nu răspândesc ură, să nu fiu o umbră a ceea ce aș putea fi.

Mi s-a spus că, dacă sunt un om bun, trebuie să iubesc pe toată lumea. Regret, dar eu nu cred în iubirea fără discernământ. Nu-i pot iubi pe cei care m-au rănit, pe cei care trăiesc din prefăcătorie, din invidie, din manipulare. Nu-i pot iubi pe cei care își ascund urâțenia sufletului în spatele unor vorbe frumoase, dar goale. Și nici nu voi încerca.

Se predică „Iubește-ți aproapele!”, dar puțini înțeleg ce înseamnă „aproapele”. Aproapele este cel care îți este alături cu inima deschisă, cel care te privește sincer, cel care te respectă, cel care îți oferă, nu doar cel care cere. Ceilalți? Ceilalți sunt „departele”, iar eu nu am nevoie să mă mint că îi pot iubi pe toți, doar ca să mă aliniez unui ideal care nu îmi aparține.

Criticile, judecățile, dezaprobările nu mă vor schimba. Nu mă vor face să devin un bufon social, să fiu un „Yes Man”, să mă supun normelor impuse de alții. Nu mă voi preface doar pentru a fi acceptată. Îmi asum cine sunt, cu tot ce înseamnă asta. Îmi asum sinceritatea, chiar dacă deranjează. Îmi asum să fiu diferită, chiar dacă asta mă îndepărtează de mulțime.

Trăim într-o lume care judecă înainte să cunoască, care condamnă înainte să înțeleagă. O lume care își imaginează că ar fi acționat mai bine decât tine, că ar fi iubit mai frumos, că ar fi iertat mai ușor, că ar fi fost mai buni în locul tău. O lume care se amăgește că este plină de toleranță, dar care nu poate tolera o voce sinceră, o trăire autentică.

Nu mă tem să spun ce simt și ce gândesc. Nu mă tem să fiu altfel. Prea mulți oameni își ascund adevărata față sub măști impecabile, prea mulți joacă roluri doar ca să fie acceptați. Prea multă falsitate, prea mult simulacru de fericire, de prietenie, de iubire, de succes. Nu vreau să fac parte din turmă.

Mai bine lup singuratic, decât oaie rătăcită într-o mulțime care nu-mi aparține.