Prefer să fiu lupul, nu oaia.

Sunt şi voi rămâne imuabilă, cu riscul de a atrage antipatii şi de a plăti preţul singurătăţii. Eu nu simulez nici bunătatea, nici moralitatea, nici perfecțiunea, nici fericirea.

Nu caut să dovedesc ceva anume lumii: nici ca pot, nici că știu, nici că am, nici că sunt. Pot trăi foarte bine şi fără a avea simpatia şi aprobarea tuturor.

Nu ştiu de ce unii, în loc să se preocupe de evoluţia lor, se preocupă de evoluţia mea. De ce simt ei nevoia să mă disciplineze pe mine, să mă educe, să îmi arate adevărurile lor şi să mă asimileze turmei lor. Ba chiar simt nevoia să îmi arate mie că eu sunt altfel decât sunt. Aşa cum mă văd ei, nu aşa cum sunt eu. Fiindcă lor le ajung două-trei cuvinte ca să mă cunoască pe mine cu trecut, prezent şi viitor. Cu bune, cu rele, cu urâte şi cu frumoase. Cu ce pot şi cu ce nu pot. Şi iată, da, ei se cred îndreptăţiţi să emită judecaţi de valoare asupra mea.

Eu nu datorez lumii decât respectul. Atât. N-am datoria să fiu perfectă şi nici să mă fac plăcută. Datoria mea morală este să nu instig la răutate şi să nu fiu un exemplu prost pentru societate. Aşadar, nu înţeleg de ce şi de unde atâtea pretenţii? De ce mă consideră unii datoare să fiu nu ştiu cum, să fac pe plac lumii, să mă supun principiilor şi regulilor comune?

“Dacă eşti bună trebuie să iubeşti pe toată lumea…”, mi s-a spus de câteva ori.

Regret, dar eu nu pot iubi pe toată lumea. Nu-i pot iubi pe cei care mă duşmănesc, nu pot iubi prefăcuţii, ipocriţii, interesaţii şi intriganţii. Voi, cei care declaraţi că trebuie să-i iubim pe TOŢI, chiar reuşiţi, sau doar sunteţi ipocriţi de dragul de a vă crea o imagine bună despre voi înşivă? Aţi putea iubi pe cineva care v-a violat copilul, de exemplu? Sau pe cineva care v-a agresat mama? Aţi putea-o iubi pe cea care v-a distrus familia? Dacă da, felicitări! Eu, recunosc, nu am atins încă acea treaptă a evoluţiei. Eu pot doar să nu urăsc, să nu doresc răul, să iert şi să nu caut să mă răzbun. Atât. 
Sunt de acord cu "Iubește-ți aproapele!", dar unii, se pare că nu înțeleg termenul de "aproape". Aproapele este familia, omul de lângă tine, prietenii, cei care îți sunt apropiați sufletește, care te respectă, care te susțin. Restul, sunt "departele", ca să mă fac înțeleasă. :)  

Criticile, judecăţile şi toate dezaprobările lumii nu mă vor face să devin un bufon social, sau un "Yes Man", doar de dragul de a fi aprobată şi acceptată de societate.

Am curajul să spun ce simt şi ce gândesc fără a mă teme că voi leza vreun orgoliu şi că lumea mă va desconsidera, doar pentru că sunt sinceră. Şi iată că mă expun judecăţilor lumii, a unor oameni superficiali, grăbiţi şi închipuiţi, care se erijează în Dumnezei, în omniscienţi şi în etaloane de moralitate. O lume care dezaprobă înainte de a cunoaşte şi de a înţelege. O lume care, deşi nu a trăit în locul meu, are impresia că ar reacţiona mai bine ca mine în situaţii de criză, că ar face lucrurile perfect, că ar gândi şi ar simţi altfel. O lume care se amăgeşte cu faptul că ar tolera, ar ierta şi ar iubi pe oricine, dar care nu îmi tolerează mie nişte simple trăiri omeneşti.

Nu mă voi teme niciodată să spun ce simt şi ce gândesc. E prea plină lumea de falsitate, de ipocrizie și de iluzii frumoase, încât să mai contibui şi eu… E prea mult simulacru în jur. Simulacru de prietenie, de iubire, de sentimente frumoase, de fericire, de vieți împlinite și de imagini imaculate ale unor oameni disperaţi să fie acceptaţi şi plăcuţi de lume. Nu vreau să fac parte din turmă. Prefer să fiu un lup singuratic, nu oaie.