Despre suflete mari, despre suflete mici...

„Oamenii se grăbesc să judece pentru a nu fi ei înşişi judecaţi.”

- Albert Camus

Vă voi povesti o întâmplare petrecută cu mulţi ani în urmă, când eram copil, şi am să v-o relatez în mod obiectiv, lăsându-vă pe voi să descoperiţi mesajul din spatele cuvintelor...

 Întâmplarea din copilăria mea este despre un bărbat care avea la vremea aceea în jur de 35-40 de ani şi care locuia cu mama lui. Bărbatul avea patima băuturii şi nu îmi amintesc să-l fi văzut treaz vreodată şi de fiecare dată când ne-am intersectat cărările l-am evitat. M-am îndepărtat de el pentru că ştiam deja de la toată lumea care îl stigmatiza că era un om condamnabil și dizgraţios. Auzisem că era divorţat, iar gura lumii îi pusese eticheta de „om bun de nimic”.

Şi, văzut din exterior, bărbatul chiar aşa părea. Căci ce vedea lumea? Un beţiv divorţat care locuia cu mama lui. Ce gândea lumea? Că era divorţat din cauza viciului urât pe care îl avea.

De fapt, după cum am aflat apoi, realitatea era cu totul alta: nu bărbatul fusese de vină pentru acel divorţ şi tocmai despărţirea de femeia pe care o adora l-a aruncat în patima băuturii, transformându-l din bărbatul cândva fericit într-o versiune a lui decăzută – un om plin de complexe, slab, nefericit.

L-am văzut deseori batjocorit în public, cel mai adesea în mod gratuit, fără să fi făcut ceva, insultat doar pentru că era altfel. Până şi copiii îl necăjeau, încurajaţi de faptul că nimeni nu le zicea nimic... Într-o zi, l-am văzut în mijlocul unei situaţii de-a dreptul umilitoare: căzut la pământ şi batjocorit inuman de nişte tineri teribiliști, care îl loveau cu picioarele violent şi îl udau cu apă. De jur împrejur se adunaseră câţiva curioși, care asistau iscoditori la la batjocura adusă unei fiinţe umane. Bărbatul era într-o stare avansată de ebrietate şi nu se putea apăra. Zăcea ud, făcând mişcări greoaie şi scoţând din când în când câte un strigăt furios. Nu avea putere nici să vorbească, nici să se apere, darămite să se mai ridice. Mi-am făcut curaj să îi rog pe agresori să se oprească, mustrându-i pentru modul impropriu de a-şi arăta superioritatea. Plictisiţi, aceştia s-au îndepărtat, glumind între ei, probabil „felicitându-se” reciproc pentru isprava lor.

Apoi am văzut-o pe mama bărbatului alergând într-un suflet ca să îşi salveze copilul. Probabil că o persoană care asistase la acea scenă a alertat-o pe bătrână, iar aceasta venea cum putea mai repede. Nu ştiu de ce, m-am aşteptat ca femeia să îl certe, văzându-l expus la acea batjocură, în starea aceea mizerabilă, decăzut din condiţia umană. În schimb, am văzut o mamă disperată, plânsă, împietrită de durere, care a îngenuncheat lângă fiul ei şi care, sub privirile curioase şi dezaprobatoare ale spectatorilor, şi-a ajutat fiul să-şi recapete o minimă decenţă, ştergându-i faţa de apa aruncată pe el şi murmurând în barbă ceva. Cu toată blândeţea şi grija din lume, l-a ajutat să se ridice, deşi era o mână de femeie, i-a aranjat hainele cum a putut mai bine şi l-a purtat sprijinit de ea către casă, lăsându-i încet în urmă pe privitorii care se uitaseră la toată scena ca la execuţia unui condamnat în piaţa publică.

Pentru acea femeie, acel bărbat nu era un beţiv, era copilul ei. Și nu era un om demn de dispreţ şi de batjocură, ci un suflet care avea nevoie de ajutor şi de înţelegere în cele mai grele clipe ale vieţii lui.

De atunci a trecut ceva timp şi am mai avut ocazia să văd fel şi fel de oameni „căzuţi la pământ”, însă nu am mai văzut nicicând o atitudine precum cea a acelei mame. N-am să uit niciodată chipul îndurerat al acelei femei şi dragostea din toate gesturile ei. Totuşi, nu compasiunea care răzbătea din toată făptura ei a fost ceea ce m-a impresionat cel mai tare: pe mine m-a emoţionat până la lacrimi ceva mai mare decât noi toţi – o iubire dincolo de înţelegerea omenească, cea de mamă. Acea mamă care înfrunta cu demnitate oprobriul public pentru fiul ei era însăşi definiţia iubirii necondiţionate.

            Ştiu că unii dintre voi veţi gândi că era firească purtarea ei, de vreme ce îi era mamă şi era poate singura care ştia cauza durerii fiului, găsindu-i circumstanţe atenuante, însă eu cred că era ceva mai mult de atât.

           

Pe toţi ne poartă viaţa, ca într-un montagne-russe, când sus, când jos, când suntem fericiţi, când trăim dureri sfâşietoare. Nu e nimeni scutit de suferinţă, tot timpul vom găsi în jur semeni aflaţi în agonie, însă contează să fii Om atunci când te trezeşti faţă în faţă cu slăbiciunea umană. Şi cred că a fi Om înseamnă să te comporţi ca o mamă, ca un tată, ca o soră, ca un frate, ca un fiu sau ca o fiică nu numai faţă de cei dragi, ci faţă de un străin care are nevoie de ajutorul tău.  Ura, dispreţul, invidia nu ajută, atenţia, compasiunea, iubirea, da.

Este uşor să te comporţi frumos cu cei din familia ta sau cu cei de la care ai ceva de câştigat, însă caracterul de Om se vede din ajutorul acordat celui de la care nu are nimic de câştigat. Oare cu ce l-au ajutat pe acel bărbat tinerii care l-au umilit? Oare cu ce experienţă de viaţă au rămas ei din scena aceea tragică?

Am auzit adesea îndemnul „Dacă nu poţi face bine, nu face nici rău”. Ştiţi ce mi se pare trist? Că ori de câte ori apare şansa de a face un bine cuiva, oamenii devin deodată indiferenţi, lipsiți de interes şi dau înapoi. De ce, oare? Dar când e vorba de a face un rău, gratuit de cele mai multe ori, se unesc, devin interesaţi, dobândesc „puteri” nebănuite și investesc timp și energie ca să distrugă. Oare de ce nu investesc iubire?

De prea multe ori am văzut oameni care s-au asociat să distrugă, să denigreze şi să facă rău unui om „căzut la pământ” şi, cu regret vă spun, am văzut prea rar oameni unindu-se să ajute, să înţeleagă, să zidească. Sufletele mărunte, meschine, reci şi goale ca nişte peşteri pustii, se mulţumesc să îngroaşe straturile gloatei, să facă parte din oprobiul public, să trăncănească şi să nu întindă o mână spre fiinţa decăzută, chiar dacă aceasta le-a fost cândva prieten. Unul cu care au împărţit aceeaşi masă, acelaşi timp, aceleaşi sentimente şi promisiuni. Iar ceea ce mi se pare de-a dreptul strigător la cer este faptul că, uneori, deşi nu doresc neapărat să-l denigreze pe prietenul lor, aceste suflete mici se coalizeză cu turma pentru că aşa e de bonton: să fii cu cei mai mulţi.

Lecţia pe care mi-a dat-o acea femeie, căreia îi voi mulţumi toată viaţa pentru exemplul său, este să nu-mi doresc niciodată să fac parte din turma ridicolă, care aproape întodeauna este formată din oameni mici care se simt mari doar atunci când se coalizează cu alţii ca să arate cu degetul spre cineva. Am învăţat atunci că oamenii care condamnă şi pedepsesc, care anulează şi desfiinţează batjocoritor, care se simt superiori când scot în evidenţă defectele altora, dacă s-ar privi cu sinceritate în oglindă, nu le-ar plăcea imaginea lor. Ei defilează ţanţoşi cu moralitatea lor închipuită, de obicei în gloată, îşi arogă calităţi pe care nu le au, se erijează în iubitori de Dumnezeu şi drepţi judecători pe Pământ, deşi trăiesc în contradicţie cu cele mai multe principii creştine, dintre care primul a fost, este şi va fi iubirea de aproapele.

Pentru mine, în scena aceea, bărbatul în stare de ebrietate zăcând neputincios în balta de apă este mai demn decât tinerii batjocoritori şi decât lumea dispreţuitoare care îl priveau, cu aroganţă, de sus. Pentru mine ei sunt mici, iar el este mare.

Fragment din Cartea Insomnii