Până nu e prea târziu

Întorcându-mă acasă de la serviciu, am întâlnit o cunoștință care m-a surprins cu ochii înlăcrimați. M-a întrebat de ce plâng, dar n-am avut puterea să-i răspund. Era prea mult, poate prea greu, să mă apuc să-i spun prin ce stări îmi trecea sufletul.

Lacrimile mi-au alunecat pe obraz în timp ce treceam pe lângă un bătrân care savura o înghețată. Nu știu ce anume m-a înduioșat atât de tare... Poate bucuria copilărească cu care mușca din acea mică plăcere, poate mâinile lui tremurânde, ridurile adâncite de timp, poate resemnarea din ochii lui... Sau poate doar faptul că, în fiecare bătrân singur, îl văd pe tata. A cărui zi de naștere ar fi fost mâine.

Ce bine ar fi fost să-l mai am... Să-l mai pot îmbrățișa, să-i spun „La mulți ani!”, să-i pregătesc un desert, să-i aud vocea, să-l știu aproape. Poate ar fi fost un bătrânel ursuz, poate cicălitor, dar cât mi-aș dori să-l mai pot avea! Încă mă învinovățesc că nu am făcut destul pentru el... Deși, până la 16 ani, ce aș fi putut face mai mult? Acum, îmi spun că singurul lucru care mi-a rămas e să încerc să fiu fiica pe care și-ar fi dorit-o, pe care ar fi meritat-o. Și mă doare gândul că poate nu reușesc întotdeauna… Dar mă consolez cu ideea că părinții iartă. Că părinții înțeleg. Că părinții nu cer, nu așteaptă nimic, doar iubesc necondiționat. Poate tocmai de aceea îi sacrificăm cel mai mult, îi punem mereu pe ultimul loc, siguri că ei nu se vor plânge, că nu vor reproșa, că vor fi acolo indiferent de cât de puțin le oferim.

Îmi amintesc cum, într-o zi, o prietenă s-a supărat pe mine când i-am spus că un prieten nu ar trebui să fie mai presus decât un părinte. De ziua mea, îmi cumpărase un cadou costisitor, pe care cheltuise aproape 250 de lei. Am apreciat gestul, dar m-a făcut să mă simt inconfortabil. Nu m-am putut bucura cu adevărat, fiindcă știam că mereu există lucruri mai importante pentru care acei bani ar fi fost mai bine folosiți. M-aș fi simțit mai fericită dacă mi-ar fi oferit ceva simbolic, iar restul banilor i-ar fi investit într-o bucurie pentru copilul ei, într-un gest frumos pentru mama ei, într-o clipă care să rămână cu adevărat valoroasă.

Câteva luni mai târziu, am mers împreună să-i căutăm mamei ei un cadou. Găsisem niște papuci comozi, de care avea nevoie pentru picioarele obosite de ani și de muncă. Când a ales cel mai ieftin model, evitând să-i ia pe cei mai buni, doar pentru că erau cu 30 de lei mai scumpi, nu m-am mai putut abține. „Cum poți dărui altora lucruri costisitoare, iar pentru mama ta să alegi ceea ce este mai ieftin?” Știam că nu ducea lipsă de bani. Știam că pentru prieteni nu economisise niciodată. S-a supărat pe mine. A crezut că nu apreciez gestul ei față de mine. Dar nu era vorba despre asta. M-a durut să văd că eu, o străină în viața ei, un om care poate mâine nu va mai fi acolo, am fost pusă mai presus decât ființa care i-a dat viață. Cum aș fi putut să fiu mai importantă decât mama ei?

Dacă aveți părinți, nu îi neglijați. Nu îi puneți pe ultimul loc. Nu îi sacrificați pentru prieteni. Un prieten adevărat nu vă va cere niciodată să faceți asta. Nu vă va forța să alegeți între el și familia voastră. Nu va pretinde să-i acordați mai mult decât sunteți capabili să le oferiți celor care v-au crescut. Un prieten adevărat va înțelege că dragostea pentru părinți este prima, că este sfântă, că nu trebuie niciodată să fie eclipsată de nimic altceva.

Eu aș da orice să mai pot face ceva pentru tata. Să-i cumpăr un cadou. Să-i pregătesc un desert. Să-l privesc cum savurează o înghețată, cum ridică din sprânceană când îi spun vreo idee năstrușnică. Să-i văd zâmbetul. Dar nu mai pot. Tot ce pot face acum este să sper că undeva, dincolo de stele, el se bucură de fericirea mea, de drumul meu, de omul care am devenit. Și, mai ales, să-i păstrez lecțiile vii. Să ofer altora ceea ce i-aș fi oferit lui.