Prea scump că n-ai bani sau prea scump pentru tine?

Azi, îmi doresc să vorbesc despre noi, femeile, despre cât şi cum investim în noi. Vă voi împărtăşi doar nişte idei personale…

Cine mă cunoaşte, ştie că sunt pasionată de parfumuri şi de cosmetice... dar nu neapărat să am cu nemiluita. Sunt o femeie practică și nu aș încuraja niciodată risipa. Nu sunt adepta unui sertar plin de rujuri și de farduri pe care să nu le folosesc. Prefer 2-3 pe care să le folosesc. Singura condiţie este ca acestea să fie de calitate. Ei, aici apare o problemă cu care mă confrunt de mult timp: mentalitatea unor femei care consideră că nu au bani de investit în cosmetice de calitate. Prejudecăţi de genul “e prea scump” sau “cu banii aia îmi iau mai bine 2 bucăţi”. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne mulţumim cu puţin, nici cu orice, ci să aspirăm la ceea ce e mai bun şi la ceea ce ni se potriveşte. Calitatea face diferenţa. Da, dar calitatea costă… nu? Adevărat. Şi, nu numai o dată mi s-a aruncat în faţă afirmaţia deplasată şi grosolană: „Eu n-am banii tăi!“ O afirmaţie care m-a făcut să mă simt incomod şi chiar vinovată… Până când, am stat să analizez situaţiile şi am realizat că acele replici veneau tocmai de la persoane care şi-ar fi permis, dar care nu ştiu să se organizeze şi care au alte priorităţi.

Sunt sigură că există multe femei care trăiesc cu impresia că nu au suficient pentru a investi în lucruri de calitate şi care cred ar fi o extravaganţă prea mare să cheltuiască 150 lei pe un ruj, de exemplu. Sau pe un fond de ten bun. Sau 300 lei pe un parfum… Dar nu se gândesc că aceste lucruri nu le cumpărăm zilnic sau că ele “durează” câteva luni. Dacă ar fi să împărţim banii cheltuiţi pe un ruj, parfum, etc., am realiza că acel lucru ne-a costat în jur de 20-30 lei pe lună… bani pe care îi cheltuim frecvent pe ţigări, pe dulciuri, pe taxi, pe suc, pe chestii care n-ar trebui să fie prioritare în faţa frumuseţii şi a confortului nostru.

Cred că noi, femeile, am dobândit o mentalitate greşită preluată de la mamele şi bunicile noastre, care au fost femei de sacrificiu, care au trăit numai pentru şi prin copiii lor, care au învăţat să trăiască numai pentru alţii și pentru casă, care s-au mulţumit cu puţin sau chiar cu nimic, care au trăit cu impresia că nu li se cuvine nimic şi că sunt doar datoare să ofere… Femei care nu au cunoscut stima de sine… Femei care au preţuit mai mult lucrurile din casă decât propria persoană. Dar vreau să cred că acele vremuri au apus, că femeile de azi ştiu să se întreţină şi, pe lângă familiile lor pe care le îngrijesc cu multă dragoste şi dăruire, ştiu să se îngrijească şi ele.

Mă întristează femeile care poartă pe chipuri şi pe mâini urmele trudei şi a renunţării la sine… şi mă bucur că mama mea nu este una dintre ele. Aş suferi acum să ştiu că mi-a dat totul mie, că a sacrificat totul pentru mine şi şi-a luat dreptul de a se simţi frumoasă, femeie, de a se răsfăţa... Nicio femeie nu merită să renunțe la sine, să se neglijeze şi să îşi refuze bucurii și necesități fireşti. Prin natura sa, femeia renunţă oricum la mult prea multe lucruri şi mi se pare nedrept să i se refuze şi dreptul de a se îngriji şi de a se răsfăţa din când în când cu câte un lucru care îi este necesar și care îi place.

M-am întristat şi revoltat ori de câte ori am auzit expresii de genul: “Nu ştiu ce-mi face bărbatu-meu dacă dau atâţia bani pe un parfum!” sau “Să văd dacă mă lasă soţul să îmi iau…” Şi ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că aceste lucruri le-am auzit de la femei care muncesc, câştigându-şi existenţa singure, dar care se temeau de bărbaţii lor care fumau câte 2 parfumuri pe lună… sau care beau bere de banii ăia.

Îmi amintesc o scenă din copilărie care m-a marcat. Mama se machia, iar tata a văzut printre fardurile înşirate pe masă un ruj în care abia se mai vedeau câteva urme de produs şi în care stătea înfipt un chibrit (pe post de spatulă cu care să mai scoată ce rămăsese). Tata a luat rujul şi a întrebat-o pe mama de ce nu îl aruncă şi de ce se chinuie cu el aşa. Ştia raţionamentul mamei care voia să folosească până la ultimul miligram din rujul ei preferat şi totuşi i-a spus mamei că nu i se pare normal să se poarte ca o calică. “Nu eşti, draga mea atât de săracă încât să te porţi aşa. Îţi voi da bani şi vreau să îţi iei câte rujuri vrei, dar să nu te mai văd cu resturi d-astea.“, i-a spus tata. La fel a făcut şi cu mine. M-a încurajat mereu să am lucruri de calitate şi să mă îngrijesc.

V-am povestit cândva că primul meu parfum l-am primit la vârsta de 14 ani (articolul se poate citi aici: Primul meu parfum). Îl foloseam cu măsură, cu teama că se va termina. Într-o zi, când plecam undeva, tata m-a întrebat dacă m-am parfumat. “Nu., i-am spus. Nu stric eu parfumul aiurea…” Atunci, tata m-a întors din drum şi mi-a spus să mă parfumez şi să nu fac economie, fiindcă îmi va cumpăra alt parfum. “Nu pune nimic la păstrare, azi suntem, mâine, cine ştie? Bucură-te de lucruri dacă tot le ai.”, mi-a spus tata.

O altă amintire dragă din copilărie este legată de o pereche de adidaşi. Mi-i doream foarte mult, dar nu am îndrăznit să îi cer tatului meu să mi-i cumpere. Ştiam că sunt scumpi şi consideram că tata deja îmi oferea prea mult ca să-i mai cer şi acei adidaşi… Cumva, a aflat că mi-i doream şi m-a întrebat de ce nu i-am spus nimic. “Pentru că sunt scumpi”, i-am spus. Iar tata mi-a spus ceva ce mi-a influenţat toată existenţa, într-un fel special: “Tu eşti cea mai preţioasă pentru mine, iar pentru tine nimic nu e prea scump.” 

Ştiu, sunt părinţi care nu ar încuraja copiii aşa, de teamă că ar transmite o concepţie greşită. Depinde… Un copil bine educat, cu valori şi cu bun simţ nu va abuza niciodată de bunătatea nimănui şi nu va trăi niciodată cu impresia că i se cuvine totul. Eu am învățat de la tata să mă prețuiesc și am dobândit ambiția de a munci și de a avea ceea ce îmi doresc.  

Înainte să vă interziceţi lucruri, gândiţi-vă bine la priorităţi şi stabiliţi dacă într-adevăr este prea scump pentru voi și nu vi-l permiteţi... Admir femeile care spun: "Mai bine nu mănânc, dar îmi iau un parfum!” Da, sunt lucruri de care avem nevoie, care ne fac fericite, de care depindem pentru a ne simţi frumoase şi încrezătoare. Le merităm. Şi da, ele ar putea să ne fie oferite din când în când ca semn al aprecierii şi al prețuirii faţă de eforturile noastre neobosite de a-i înfrumuseţa şi îngriji pe soţii noştri, pe copiii noştri, pe părinţii noştri…

Eu nu îmi refuz lucruri care îmi plac și care îmi sunt necesare. Nu stau pe gânduri dacă îmi doresc rujul Chanel care îmi place atât de mult sau lucrurile cu care sunt obișnuită. Mi le-am cumpărat chiar și atunci când aveam salariul mic, cu eforturile de rigoare, desigur... dar a meritat pe deplin pentru bucuria mea.
Am cunoscut femei care au amânat să își ofere tot felul de lucruri pe care și le doreau şi care au murit înainte să apuce să cunoască bucuria de a le avea…