Răutatea este o boală

Despre oamenii mici cu suflete mărunte am scris destul… Nu că nu aş mai avea ce spune, fiindcă ei există pretutindeni, ca niște umbre care încearcă să ne tulbure pacea interioară. Am încercat uneori să le trimit câte un gând, sperând că poate își vor vedea chipurile în oglinda cuvintelor mele și vor înțelege cât de mult își otrăvesc propriile suflete. Dar…

Răutatea unora nu mă mai întristează, nu mă mai atinge și nu mă mai supără. Am învățat că răutatea este doar o mască a nefericirii, a golului lăuntric, a neîmplinirilor care rod în tăcere. Ar trebui, poate, să-mi fie milă, dar adevărul e că am obosit să mă mai gândesc la cei care își pierd viața împrăștiind întuneric. Nu-i mai văd ca pe niște adversari, ci ca pe niște prizonieri ai propriei lor suferințe. De amuzat, nici atât nu mă mai pot amuza, căci mi se pare trist să râzi de un suflet bolnav.

Nu vă mai consumaţi, oameni răi… Nu vă mai irosiţi să dărâmaţi, să denigraţi, să întinaţi cu noroi ceea ce alții au construit cu iubire și trudă. Nu vă mai ucideţi timpul cu gânduri otrăvite, nu vă mai hrăniţi sufletele cu sentimente urâte. Nu vedeți că vă afundați și mai mult în propria întunecime? Că, în timp ce încercați să-i doborâți pe alții, nu faceți decât să vă prăbușiți și mai adânc în propria mocirlă?

Chiar atât de puțin vă prețuiți pe voi înșivă? Chiar vă simțiți bine în postura omului măcinat de invidie, de frustrări, de răutate fără rost? Chiar atât de slabi sunteţi, încât nu puteţi găsi în voi forța de a urca, de a deveni mai buni, de a privi lumea cu mai multă seninătate? Și, mai ales, chiar atât de tare ați uitat că există o Dreptate mai presus de noi toți?

Cândva, poate că veți privi în urmă și veți vedea câte clipe ați irosit urând, câte zile ați pierdut încercând să distrugeți, în loc să clădiți. Și, poate, într-un ceas de luciditate, vă veți întreba: „De ce sunt nefericit? De ce mi-e sufletul pustiu?”

Este atât de simplu, atât de ușor și atât de frumos să trăiești în pace cu tine însuți și cu lumea… Să îți vezi de drumul tău fără a-i împinge în prăpastie pe cei care îți ies în cale. Să construiești pentru tine, în loc să încerci să dărâmi zidurile altora. Să înveți să tolerezi, chiar și ceea ce nu înțelegi sau ce nu îți place. Să alegi tăcerea, în loc să împrăștii venin. Să îți umpli sufletul cu frumos, în loc să-l lași să se umple de întuneric.

Dar mai presus de toate, ar trebui să știți că atunci când nu aveți loc de ceilalți, nu ei vă incomodează cu adevărat. Ci propria voastră persoană. Vă este greu să suportați oglinda în care vă vedeți, vă e teamă să recunoașteți că neputința de a trăi frumos este doar a voastră.

Sufletul omului nu poate trăi în întuneric. Este flămând de iubire, însetat de frumusețe, dependent de lumină. Niciodată nu veți fi fericiți dacă vă hrăniți cu resentimente și ură. Niciodată nu veți cunoaște bucuria dacă sufletul vostru e împovărat de răutate. Și niciodată nu veți primi ceea ce vă lipsește, atâta timp cât refuzați să oferiți.

Răutatea este o boală. O boală care se vindecă doar cu iubire. De aceea, vă doresc, din tot sufletul, să găsiți în voi iubirea care să vă salveze.