Așteptându-l pe Moș Nicolae

Aseară, în fața unui magazin Lidl din Brașov, i-am întâlnit din nou pe Andrada și Samson. Doi copii frumoși, cu ochi mari și triști, care stau seară de seară în frig, sperând să strângă câțiva bănuți sau poate o mână de bunătate din partea celor care trec grăbiți pe lângă ei. De fiecare dată când îi găsesc acolo, îi iau cu mine în magazin și încerc să le aduc puțină bucurie în sufletele lor mici și fragile.

Samson are 12 ani. Este cel mai mare dintre cei șase frați ai săi și, dincolo de vârsta lui fragedă, poartă pe umeri o maturitate care n-ar trebui să încarce sufletul unui copil. Ziua merge la școală, iar seara, până la ora 22, stă „de serviciu” în fața magazinului. Când luminile se sting și ușile se închid, pornește singur, pe jos, spre capătul de linie al autobuzului care îl duce acasă, în Săcele. Nu mi-am imaginat niciodată acest drum al lui. L-am încărcat, de câteva ori, cu pachete de lapte și alimente, fără să știu că le duce în mâinile înghețate, până departe. Dar aseară mi-a spus că e obișnuit să care greutăți. El e cel care aduce lemne din pădure, cel care ajută în gospodărie, cel care încearcă să fie un sprijin pentru familia sa.

Cât am stat împreună la rând la casă, l-am întrebat cum se poartă oamenii cu el și cu sora lui. Mi-a spus, simplu: „Nu prea bine...” Oamenii văd doi copii care cerșesc și îi condamnă. Îi privesc cu dispreț, le aruncă vorbe grele sau, mai rău, îi ignoră complet. Nimeni nu se gândește că un copil de 12 ani, respectiv 8, nu ar trebui să stea în frig, să îndure priviri reci și umilințe, să trăiască povara unei vieți prea grele pentru umerii lor firavi.

În serile reci de iarnă, copiii ar trebui să fie acasă, înconjurați de căldura și pacea unui cămin. Să râdă, să se joace, să viseze. Au o viață întreagă pentru a cunoaște greutățile și responsabilitățile unui adult... dar Samson și Andrada nu au avut luxul de a rămâne copii.

Mă doare că nu pot face mai mult pentru ei decât să le aduc, din când în când, puțină speranță. Dar știu că pentru ei contează. Îmi văd chipul și li se luminează fețele. Și atunci înțeleg că, uneori, nu este vorba doar despre lucrurile pe care le oferi, ci despre faptul că cineva îi vede. Că cineva le vorbește frumos, că cineva îi tratează cu blândețe, ca pe niște copii și nu ca pe niște umbre ale societății.

Nu vreau să judec, dar nu pot fi de acord cu părinții care se resemnează cu astfel de situații și își trimit copiii în frig, în loc să lupte pentru ei. Știți ce m-a impresionat cel mai tare la Samson? Când l-am întrebat ce să-i cumpăr, nu mi-a cerut dulciuri, jucării sau ceva pentru el. Mi-a spus, cu vocea aceea matură, care te doare: „Ceva pentru o ciorbă...”

Apoi mi-a spus că mama lui are nevoie de bani pentru un tratament, iar el, când a plecat de acasă, i-a promis: „Mamă, îți promit că o să fac tot ce pot eu...”

Dacă ne-am opri o clipă și ne-am gândi cât de fragil este sufletul unui copil... cât de mult îi putem influența viitorul cu o privire, cu un cuvânt, cu un gest... poate am fi mai blânzi. Poate am fi mai puțin indiferenți. Nu, nu încurajez cerșetoria. Dar nici nu cred că acești copii trebuie să poarte povara deciziilor pe care nu le-au luat ei. Nu suntem obligați să dăm, dar dacă avem posibilitatea să adăugăm în coșul nostru de cumpărături o portocală în plus, un pachețel de biscuiți, o sticlă de lapte, atunci să nu ezităm.

Să ne amintim că, undeva, în lumea asta, există suflete care depind de bunătatea noastră. Și, uneori, Moș Crăciun nu vine pe o sanie trasă de reni. Uneori, Moșul suntem noi.

Celor care duc lipsuri, le doresc ca Moșul să le aducă toate cele necesare.

Celor care simt singurătatea, le doresc ca Moșul să le aducă alinare.

Celor care și-au pierdut speranța, le doresc ca Moșul să le readucă lumina în suflet.

Și tuturor vă doresc să primiți cel mai prețios dar: iubire.

Și fiecare dintre voi să fiți, la rândul vostru, un Moș bun și darnic pentru cineva care așteaptă...

Voi încheia mesajul meu cu o poezie scrisă de Petronela-Vali Slavu.

Scrisoare către Moș Nicolae

E prima dată când îţi scriu…

Am auzit că vei veni

cu daruri multe la copii.

Ai mei dorm toţi, că e târziu.

Scrisoarea nu e prea frumoasă.

Mă iartă! -ţi scriu la lumânare

și mâna-mi tremură cam tare,

că este frig la noi în casă.

Nu sunt flămând... cu fraţii mici

am împărţit un colţ de pâine.

M-aş bucura de-aş şti că mâine

va fi să treci şi pe aici.

Ştiu, mulţi copii sunt cu nevoi,

eu nu-ţi cer jucării frumoase,

ci-n ghetele acestea roase

să pui, te rog, ghetuţe noi!