Invidia, prostia şi răutatea nasc monştri

M-ați întrebat, văzând că unii mă vorbesc de rău pe diverse bloguri sau pe pagini de Facebook, cine sunt aceste persoane, de ce fac asta și ce părere am despre ele. O să vă răspund acum, o singură dată, din respect pentru voi, cei care mă citiți și mă prețuiți. Nu voi reveni asupra acestui subiect, pentru că nu mă veți vedea niciodată coborând în mocirla vorbelor aruncate din umbră. Eu nu mă lupt cu umbre.

Cine sunt aceste persoane? Sincer, nici nu contează. Nu numele lor este important, ci caracterul pe care îl dezvăluie prin ceea ce fac. Sunt oameni care, prin însăși atitudinea lor, se descriu. Sunt oameni care, în loc să-și vadă de propriul drum, își consumă energia încercând să-l umple de spini pe al altora.

Îmi cunosc "dușmanii", dacă îi pot numi așa. Știu cine sunt. Știu când și de ce drumurile noastre s-au despărțit. Știu cum și cu ce i-am deranjat: cu faptul că nu m-am lăsat trasă în jocurile lor, cu faptul că am ales să plec fără să mă uit înapoi. Unii oameni nu pot accepta asta. Se simt lezați, părăsiți, abandonați, și în loc să-și vadă de viața lor, își transformă resentimentele în război.

Nu toți știu să piardă. Nu toți știu să spună „A fost frumos cât a durat, dar e timpul să merg mai departe.” Nu toți știu să își păstreze demnitatea după ce cineva alege să iasă din viața lor. Unii au nevoie să distrugă ceea ce nu mai pot avea, să calce în picioare ceea ce odată prețuiau.

Dar știți ce este cel mai trist? Că nu mă miră. Am văzut de prea multe ori oameni care, atunci când prietenia sau relația s-a încheiat, n-au lăsat în urmă amintiri frumoase, ci doar venin și ură.

Ce părere am despre asemenea persoane? Aceeași părere pe care o am despre oricine își consumă energia bârfindu-i și denigrându-i pe cei cu care a împărțit cândva o bucățică de drum: o părere tristă, dezamăgită, dar nicidecum surprinsă.

Pentru că, de-a lungul vieții, am înțeles un lucru esențial despre oameni: nu toți au tăria de a merge mai departe cu demnitate. Unii simt nevoia să lase urme murdare în urma lor, să rescrie povești doar pentru a-și justifica frustrările. Nu pentru că adevărul le-ar lipsi, ci pentru că nu-l pot accepta.

Oamenii cu adevărat valoroși, cei care au suflete bogate, nu au nevoie să-i distrugă pe alții pentru a-și confirma propria existență. Nu se hrănesc din resentimente, nu își umplu zilele cu venin și minciuni, nu își risipesc timpul încercând să-i convingă pe alții că sunt mai buni prin simplul fapt că încearcă să minimalizeze pe cineva.

Îmi este indiferent ce fac aceste persoane. Chiar ar trebui să mă deranjeze? Nu. Pentru că nimic din ceea ce spun sau scriu nu are puterea de a schimba realitatea.

Aș putea, desigur, să mă apăr, să-i demasc, să arăt lumii cine sunt cu adevărat acești oameni. Aș putea să le pun în față oglinda propriilor fapte și să îi las să se privească așa cum sunt, dincolo de măștile pe care le poartă. Dar ce rost ar avea? Aș coborî la un nivel care nu mă reprezintă și m-aș pierde în jocul lor murdar, acolo unde cuvintele nu mai au valoare.

Știu că vor exista mereu voci care vor rostogoli inepții și minți înguste care vor primi orice minciună drept adevăr absolut. Întotdeauna se vor găsi oameni care preferă can-can-ul în locul realității, care se hrănesc din scandal și zvonuri, care își construiesc păreri pe fragmente de vorbe aruncate la întâmplare. Dar la fel de bine știu că oamenii cu discernământ, cei inteligenți și echilibrați, nu își lasă judecata influențată de bârfă și răutăți gratuite.

Nu mă interesează gloata avidă de spectacol ieftin, cei care consumă zvonuri ca pe un surogat de viață. Oamenii care contează cu adevărat nu își pierd timpul disecând povești despre alții, nu au nevoie de păreri prefabricate pentru a cunoaște un om.

Când am ales să fiu o persoană publică, mi-am asumat și vocile critice, mi-am asumat ideea că nu voi fi pe placul tuturor și că întotdeauna va exista cineva deranjat de existența mea. Am înțeles că succesul atrage nu doar apreciere, ci și resentimente, că lumina poate deranja ochii celor obișnuiți cu întunericul.

Ceea ce mi se pare cel mai curios este că acești oameni care astăzi se străduiesc să îmi păteze imaginea, aceia care încearcă să mă reducă la tăcere prin calomnie, au tăcut ani la rând. Atâta timp cât eram în anonimat, nu aveau nimic de spus. Mi-au zâmbit, m-au privit cu amabilitate, ba chiar au căutat apropierea mea. Dar, dintr-o dată, când am ajuns în centrul atenției, și-au amintit brusc că au ceva de reproșat, că au "adevăruri" de rostit, că trebuie să mă arate lumii într-o lumină diformă.

Nu e oare ciudat cum succesul îi tulbură pe unii mai mult decât eșecul lor propriu? Cum un om care își vede de drumul său poate deveni o obsesie pentru cei care n-au curajul să-și croiască propriul drum?

De când lumea și pământul, orice realizare vine cu prețul câtorva dușmani. Dar ce noroc pe mine că dușmanii mei sunt exact aceia a căror opinie nu contează.

Nu voi începe să mă apăr în fața lumii și nici nu voi încerca să demontez fiecare minciună care mi se atribuie. Ar fi o risipă de timp și de energie, o luptă inutilă cu oameni care nu caută adevărul, ci doar un pretext pentru a-l distorsiona.

Cine sunt, ce am făcut, ce fac și ce voi deveni - toate acestea nu au nevoie de justificări. Viața mea, faptele mele, oamenii care mi-au fost alături și cei care au ales să rămână sunt mărturia a ceea ce am fost și sunt. Nu sunt perfectă, nici nu am pretins vreodată că aș fi. Am greșit, am învățat, am căzut și m-am ridicat, dar niciodată nu am călcat pe suflete nevinovate ca să urc. Nu am rănit cu intenție, nu am folosit oameni, nu am trădat, nu am lăsat datorii morale sau materiale în urma mea.

Știu că am deranjat. Am deranjat prin faptul că nu am fost niciodată omul care să se muleze după dorințele altora, care să accepte prefăcătoria sau să tolereze ceea ce îi rănește sufletul. I-am deranjat pe cei care nu au înțeles că a păstra distanța nu e un afront, ci un drept. Pe cei care au confundat tăcerea mea cu slăbiciunea și discreția mea cu ignoranța.

Nu am făcut compromisuri doar pentru a păstra aparențele, nu am cultivat relații inutile, nu am păstrat oameni în viața mea doar pentru că așa ar fi fost „de conveniență”. Dacă mi-am ales drumurile cu atenție și mi-am ridicat ziduri de apărare, nu am făcut-o din teamă, ci din respect pentru mine însămi.

Oamenii care mă cunosc știu cine sunt, iar Dumnezeu este martorul tăcut al inimii mele. Și asta îmi este suficient.

Ce părere pot avea despre acești oameni care au coborât atât de jos, încât și-au întunecat sufletele cu invidie și răutate? Despre cei care nu mai știu ce înseamnă demnitatea, care nu-și pot controla pornirile și care își consumă existența în mocirlă, insultând, denigrând, inventând povești absurde doar pentru a-și hrăni propria nefericire?

Cum să-i privesc pe cei care își fac un scop din a instiga, din a mânji nume și din a lovi în oameni pe care nu-i cunosc cu adevărat? Pe cei care își fabrică identități false, convinși că anonimatul îi protejează, uitând că Dumnezeu vede totul și că, mai devreme sau mai târziu, conștiința lor - dacă le-a mai rămas - le va deveni judecător și călău?

Ce să spun despre aceia care, în loc să-și înfrumusețeze sufletul și să aducă lumină în lume, preferă să arunce umbre, să învenineze, să răspândească ură? Ei nu construiesc nimic, nu creează, nu ajută, nu iubesc. Nu-i veți vedea întinzând o mână de ajutor, alinând o durere, făcând un bine în tăcere. Nu-i veți vedea îmbrăcând un copil tremurând de frig, nu-i veți găsi printre cei care împart o pâine celor care nu au. Nu, ei trăiesc doar ca să distrugă, ca să se târască în propria lor nefericire, încercând să-i tragă după ei și pe alții.

Dar oamenii care aleg să trăiască din ură și bârfă nu sunt puternici, ci neputincioși. Nu sunt mari, ci mărunți. Nu sunt periculoși, ci ridicoli. Ei nu mă ating, nu mă schimbă și nu-mi vor tulbura vreodată sufletul. Mă pot bârfi, mă pot denigra, mă pot pune în toate luminile posibile, dar lumina lor nu valorează nimic, pentru că nu vine din adevăr.

Iar la sfârșit, tot ceea ce contează este adevărul. Iar adevărul este că niciun om care aruncă noroi nu va deveni mai curat, oricât s-ar strădui să murdărească pe altcineva.

Cu siguranță, fiecare dintre noi are slăbiciunile sale, umbrele sale, defectele sale. Suntem imperfecți, căutăm, greșim, învățăm. Dar unii oameni par să fi renunțat la orice dorință de a deveni mai buni și își expun cu mândrie partea cea mai întunecată, ca și cum ar vrea să demonstreze lumii întregi cum nu ar trebui să fie un om.

Nu le e rușine să se tăvălească prin mocirlă, să se afunde în scandaluri ieftine, să își consume timpul și sufletul denigrând, murdărind, batjocorind. Pentru ei, a arunca noroi asupra altora devine un stil de viață, un refugiu jalnic din fața propriei neputințe. Dar ceea ce nu înțeleg este că niciodată, prin a încerca să-l cobori pe celălalt, nu te ridici tu. Nu pari mai bun inventând răutăți despre cineva care îți stă ca un ghimpe în inimă doar pentru că a ales să nu mai aibă loc pentru tine în viața sa.

Îi compătimesc pe cei care au ajuns atât de jos, încât și-au transformat răutatea într-o ocupație de zi cu zi. Pe cei care, în loc să-și clădească ceva al lor, își consumă energia încercând să dărâme ceea ce alții au construit prin muncă, prin talent, prin devotament. Mă întreb, oare cum ar arăta viețile lor dacă, în loc să se preocupe de viețile altora, ar învăța să și-o trăiască pe a lor? Dacă, în loc să-și hrănească frustrările, ar încerca să devină mai buni, mai împăcați, mai frumoși sufletește?

Și mă mai întreb... Ce lasă în urmă asemenea oameni? Cum se vor privi în oglindă peste ani? Ce vor gândi copiii lor despre ei, când vor înțelege ce au făcut? Ce fel de exemplu le oferă?

Pentru că, vezi tu, dragă doamnă „X”, există o lege mai puternică decât toate legile scrise: legea echilibrului divin. Și orice arunci în lume, într-un fel sau altul, îți va fi întors. Dacă semeni răutate, vei culege răutate. Dacă trăiești urât, vei fi înconjurată de urâțenie. Dacă îți hrănești sufletul cu venin, nu te mira când acesta va ajunge să te otrăvească pe dinăuntru.

Eu am ales să îmi trăiesc viața în lumină, să mă înconjor de oameni frumoși, să-mi păstrez sufletul curat. Nu voi coborî niciodată la nivelul celor care bârfesc, calomniază, aruncă insulte din spatele unor ecrane. Nu am timp de oameni mărunți. Dar ție îți voi spune un singur lucru: dacă într-o zi copiii tăi vor descoperi ce ai făcut, sper să ai puterea să le explici de ce ai ales să îți irosești timpul încercând să distrugi, în loc să construiești. Pentru că timpul nu iartă, iar ceea ce lăsăm în urmă este singura noastră moștenire reală.

Eu nu mă tem de judecata lumii, pentru că trăiesc astfel încât să îmi pot susține privirea în fața oricui. Dar tu?

Acestea fiind spuse, sper să nu fiu vreodată nevoită să mă apăr de acele persoane care nu-și mai găsesc liniștea din cauza existenței mele... pentru că nu aș vrea să vadă, într-o zi, ce înseamnă să plătești pentru inconștiența și nedreptățile pe care le faci. Dar, în definitiv, își plătesc deja prețul - unul mult mai aspru decât ar putea să-l impună oricine: nefericirea proprie, goliciunea sufletească, incapacitatea de a construi ceva valoros și neputința de a-și depăși propriile limite.

Eu, însă, aleg să-mi păstrez sufletul neatins de mocirla altora. Aleg să nu-mi risipesc energia răspunzând unor oameni care, oricum, nu au urechi să audă și nici suflet să înțeleagă. Aleg să-mi investesc gândurile, timpul și emoțiile în cei care merită.

Mă concentrez pe prietenii și pe cititorii mei - acei oameni frumoși care îmi umplu viața și sufletul cu lumină, care mă inspiră, care îmi sunt oglindă și călăuză în aceeași măsură. Oameni care, prin gândurile lor, mă provoacă, mă îndeamnă să fiu mai bună, mai autentică, mai atentă la ceea ce las în urmă.

Aceștia sunt oamenii pe care îi prețuiesc, cei care îmi oferă un motiv real să scriu, să împărtășesc, să cresc. Cei care nu mă lasă să uit cine sunt și care este menirea mea.

Pentru ei, pentru voi, voi continua să scriu. Cu toată sinceritatea, cu toată emoția, cu tot ce am mai frumos de oferit.