Aseară am fost nemernică

Dacă zilele trecute m-am lăudat că am fost drăguţă, azi voi recunoaște că aseară am fost nemernică. Da, uneori îmi permit o asemenea extravaganță...

Am făcut exact acelaşi lucru pe care îl detest la alţii: am ocupat locul de parcare al unui vecin. Dar am făcut-o forţată de împrejurări, pentru că locul meu era din nou ocupat şi pentru că am găsit acel loc gol. Am ajuns acasă târziu, la miezul nopţii şi am parcat unde am găsit. În sinea mea am sperat că acel loc nu e alocat. Totuşi, ca orice om de bună credinţă şi cu un minim respect pentru semeni, care nu consideră că spaţiile publice sunt codru sau grădina mea personală, am lăsat un bilet pe bord cu numărul meu de telefon. M-am gândit că probabilitatea să mă sune cineva noaptea e prea mică… 

Şi totuşi, m-a sunat. Ora 2.20, în toiul nopţii. Am uitat de faza cu parcarea şi acel apel m-a speriat... Pentru că, de obicei, când sună telefonul noaptea, se întâmplă ceva rău cu cineva, undeva…

“Alo, sunt cu parcarea.” – mi-a spus o voce bărbătească.  

Nu, nu îl condamn pe om că a preferat mai mult să îşi apere un drept care i se cuvenea în loc să fie mai mult om sau domn și să treacă cu vederea abuzul meu…

M-am alarmat şi am luat repede o haină peste pijama. Am coborât scările în grabă şi mă simţeam vinovată că i-am creat omului neplăcerea de a aştepta să îmi mut eu maşina şi că i-am consumat şi din credit pentru că a fost nevoit să mă sune…

Mă aştepta afară, împreună cu iubita (sau soţia), în ger groaznic, nu în maşină. Asta poate aşa, ca să mă simt şi mai prost, probabil… 

De îndată ce am ajuns afară am constatat cu surprindere că lângă maşina mea (lângă locul lui de parcare) era un loc gol. Mai încolo era alt loc gol, iar vis-à-vis, peste drum, încă vreo două locuri goale… şi am înţeles că ar fi avut unde să parcheze, dar nu a vrut. 

Amândoi mă priveau cu un fel de reproș (că poate dispreț e prea mult spus) şi, din atitudinea femeii am înţeles că ea era mai supărată ca el.

Mi-am cerut scuze şi le-am explicat că nu am avut unde parca atunci când am ajuns şi că nu ştiam că e un loc alocat. Răspunsul lui a fost o afirmație cu bip, iar în completarea mitocăniei lui a venit și ea: „Acuma ştii, da? Că dacă eram rea, îi chemam pe ăia să-ți ridice mașina!“, mi-a spus ea cu un ton răstit, susținându-și bărbatul în fața mea, ca o mămică posesivă și protectoare. 

Nu contest dreptatea omului. Şi nu, nici nu am pretenţia ca el să fi făcut aşa cum aş fi făcut eu, să fi parcat în altă parte şi să îmi ierte abuzul, apreciind că măcar am lăsat numărul de telefon şi bucurându-se că are totuși unde să parcheze...

Ceea ce m-a uimit a fost atitudinea femeii de lângă el. Pentru că rolul femeii nu e numai să îngrijească un bărbat (cu spălat, hrănit, etc.) şi nici doar de a-l face fericit. Unul dintre rolurile esenţiale este de a-l „educa”, de a-l maniera, de a-l învăța/stimula să fie bun şi mai ales domn (dacă el nu a venit în relație la pachet cu toate aceste calități). 

Eu, ca femeie, nu aş fi încurajat acel gest de a suna în mijlocul nopţii un om ca să îşi mute maşina... ci aş fi încurajat toleranţa şi omenia. Nu aş fi găsit satisfacţie în faptul că un om a greşit şi nu aş fi încurajat bărbatul de lângă mine să pedepsească sunând în toiul nopții, trezind un om din somn și chemându-l afară în ger să-și mute mașina... 

De parcă el nu face abuz niciodată și parchează mereu strict pe locul lui...

Cam despre asta este vorba... şi sper că au înţeles mesajul meu acele femei care se simt „protejate” şi mândre lângă bărbaţi bădărani, lipsiţi de maniere, care sunt impulsivi, care înjură şi se poartă că grobienii indiferent cu cine și unde, în public, în magazine, în trafic, în pădure la iarbă verde...

Cred că rolul omului de lângă noi nu este să ne încurajeze spiritul războinic, ci să ne ajute să evoluăm spiritual, să ne purtăm civilizat și omenește...

Nu toţi am pornit de acasă cu o educaţie bună şi cu valori morale, dar oamenii de lângă noi au rolul frumos de a ne ajuta să fim, în sfârşit, oamenii excepţionali care putem fi. Nu neapărat pentru a face bine societăţii, nu pentru a transforma lumea într-una frumoasă (deși am putea), ci pentru noi înşine, pentru mulţumirea sufletească de a reuşi să fim altfel decât cei pe care-i condamnăm pentru indiferență și dezumanizare într-o lume egoistă şi imună la iubire şi la frumos. Și pentru cei care ne urmează şi preiau de la noi exemplul...