Stingând lumina altuia, tu nu vei străluci mai tare

"Omul rău seamănă cu cărbunele: dacă nu te arde, te murdărește." - Anacharsis

Din când în când, mai primesc câte un link de la voi către bloguri unde cartea mea - sau, mai degrabă, eu însămi - sunt criticate și insultate. Vă rog, nu-mi mai trimiteți așa ceva. Nu citesc mizeriile minților insalubre.

Nu am nici timp, nici interes, nici dispoziția necesară să mă preocup de ce spun niște oameni care pentru mine nu înseamnă nimic. Dacă aș pierde vreun minut citind prostiile unora, mi-aș face o mare nedreptate mie însămi. Aș fura din timpul pe care aș putea să-l petrec citind cărți cu adevărat valoroase, învățând lucruri frumoase sau, pur și simplu, trăind cu bucurie.

Părerile unora nu mă interesează absolut deloc, mai ales când vin din partea unor persoane fără nicio relevanță în viața mea, oameni de o calitate îndoielnică, care nu știu să-și exprime un punct de vedere fără să alunece în vulgaritate, insulte și minciuni. Un om cu adevărat valoros nu decade la atacuri grosolane, nu își murdărește gândurile și cuvintele doar pentru plăcerea de a denigra pe cineva.

Știți cum ies eu din astfel de „spații de dezbatere” unde se comentează fără sens, fără substanță, doar de dragul de a arunca noroi? Ca dintr-o cârciumă de mahala, plină de bețivi gălăgioși și libidinoși. Și, sincer, ar fi dezonorant pentru mine să frecventez astfel de locuri.

Știu foarte bine cine sunt cei care îmi poartă dușmănie și știu și de ce. Și nu, în niciun caz nu mă urăsc pentru că le-aș fi făcut vreodată vreun rău. Nu mă detestă pentru că nu le place cartea mea - și, sincer, dacă ăsta ar fi singurul motiv, ar fi chiar grav. Ar fi un semn clar că au o problemă profundă, căci doar un dezechilibru serios te poate împinge să-ți consumi energia urând pe cineva doar pentru că nu îți place ceea ce a scris. 

De fapt, ei ar trebui internați oricum, fiindcă obsesia și ura lor față de persoana mea sunt patologice. Altfel, n-ar dedica atâta timp și atâta înverșunare în a mă denigra agresiv, abuziv și compulsiv pe orice platformă le permite să-și reverse frustrările. Nu obosesc, nu renunță, nu-și canalizează energia în ceva constructiv. Doar își repetă la nesfârșit ura, convinși că astfel își vor atinge scopul.

Se cred atât de deștepți, încât își imaginează că pot influența și manipula lumea. Sigur, vor găsi mereu 3-4 naivi, rătăciți prin elita firavă a societății, care să le dea dreptate și să le susțină absurditățile. Dar oamenii care au discernământ nu se uită în gura lor. Cei care au minte limpede văd clar intențiile lor ascunse și recunosc dintr-o privire spiritul de mahalagiu care îi trădează. Îi dau de gol setea lor de scandal, gustul pentru bârfă ieftină, pentru intrigă și can-can, caracteristic celor lipsiți de cultură, de stimă de sine și de valori morale.

Trebuie să fii de-a dreptul limitat să nu realizezi că un om care lasă pagini întregi de comentarii - aceleași peste tot, date cu copy-paste - nu este decât un obsedat care și-a fixat un scop mârșav. Trebuie să fii naiv să nu vezi diferența dintre o opinie negativă exprimată civilizat și un război furibund dus împotriva unei persoane.

Serios, cât de ridicol să fii să îți distrugi liniștea doar pentru că nu îți place o carte? Să urăști un autor și să nu mai poți trăi pe aceeași planetă cu el doar pentru că nu ți-a fost pe plac scriitura lui? Asta nu mai e critică, nu mai e dezbatere de idei, asta e doar slăbiciune, eșec personal transformat în venin.

Mă întreb: dacă acești pseudointeligenți sunt atât de citiți, de ce nu discută și despre alte cărți? De ce nu analizează și alți autori? Oare au citit doar cartea mea, de simt nevoia obsesivă să vorbească numai despre ea? 😂

Ambițiile acestor comentatori de ocazie sunt la fel de mici ca sufletele lor. Se cred mari critici literari, dar nu sunt altceva decât niște mahalagii ai internetului, niște personaje lipsite de substanță, la fel ca acele figuri dubioase și inculte pe care le vedem scandalizându-se pe la televizor. Diferența? Unii dintre ei aleg să rămână anonimi, pentru că doar așa se simt în siguranță, doar așa pot scuipa venin fără să-și asume nimic.

Vă dați seama ce hal de om trebuie să fie cineva care, în viața de zi cu zi, pozează în ființă echilibrată, amabilă și educată, dar, ascuns după un monitor, devine un monstru hrănit de propria frustrare? Ce fel de suflet trebuie să ai ca să-ți trăiești zilele în ipocrizie, zâmbind fals în fața cunoscuților, dar revărsând ură și răutate pe ascuns?

Cineva care se definește prin ceea ce distruge, nu prin ceea ce construiește, nu va avea niciodată valoare. Și oricât ar încerca să se ascundă, caracterul unui om se vede, chiar și din spatele unui ecran.

Alții nu au nici măcar respect de sine. Nu le pasă de imaginea lor în fața lumii și nu se sfiesc să se arate exact așa cum sunt: plini de răutate, înverșunați, disperați să-și reverse frustrările asupra a ceea ce nu le convine.

Au ajuns atât de departe în mizeria lor, încât și-au făcut un scop din a inventa minciuni despre mine. Au scornit povești ridicole, spunând că eu aș amenința cititorii care îmi critică scrierile sau că am copiat texte de la alții. 😂 Serios? Dacă tot lansează asemenea inepții, măcar unul dintre acești indivizi ar trebui să vină cu o dovadă clară. Să-mi arate măcar o frază copiată sau inspirată din altă parte!

Ba mai mult, am făcut o provocare publică, de amuzament, pe paginile mele de Facebook (unde nu mă citesc doar trei persoane - am postări cu impact de peste un milion de oameni, sunt citită de presă și de multe persoane publice!) că ofer 10.000 de lei oricui poate aduce o singură frază scrisă de mine care să fie copiată de la altcineva. Și nu mă joc, sunt un om de cuvânt.

Dar tăcere. Nimeni nu vine cu nimic. Pentru că nu au ce arăta. Pentru că nu există. 

Eu nu m-aș degrada niciodată în halul ăla încât să fur, să defilez cu ceva ce nu îmi aparține și nu mă reprezintă. Eu nu subestimez lumea, nu îmi bat joc de cititori, nu aș face nimic care să îmi păteze onoarea și să îmi distrugă credibilitatea. Ambițiile mele nu sunt atât de mărunte.

Dar știți ce se întâmplă când nu ai argumente? Inventezi. Asta fac ei. Fabrică minciuni, sperând că, dacă le repetă destul de mult, cineva le va crede.

Nu m-aș mira dacă mâine ar spune că sunt Hitler reîncarnat. 😂 Serios, știu de la persoane publice prin ce tăvălug de zvonuri aberante pot trece aceia care deranjează prin simplul fapt că există, că au succes, că sunt respectați.

Așa că îi las să „demonteze” în continuare. Demontatorii. Un cuvânt care li se potrivește perfect. Pentru că nu construiesc nimic. Știu doar să dărâme. Dar nu și pe mine. 😊

Pe lângă toate aberațiile pe care le-au debitat despre mine, au trecut și la hărțuire. Sute de comentarii pe blog - căci, atunci când nu faci nimic cu viața ta, ai timp berechet să te ocupi de alții. Au trecut de la minciuni la amenințări cu moartea...

Aș fi putut să mă apăr legal, și încă pot. Dar sincer, pușcăriile sunt deja pline… și, oricum, unii dintre ei au fost deja pe acolo. Știm noi cine și de ce. 

Desigur, dacă vreodată vor trece de la lătratul fără sens la fapte care să-mi afecteze drepturile sau siguranța, mă voi apăra fără ezitare. Dar cât timp doar latră în gol, îi las în nebunia lor. Să aibă măcar această plăcere maladivă… căci altceva nu le-a mai rămas.

Că nu au scrupule și mint cu nerușinare, am înțeles. Se zbat să convingă lumea și, în naivitatea lor, cred că dacă aduc „argumente” din ce în ce mai multe și comentează sub mai multe nume, devin mai credibili.

Ceea ce nu știu ei, însă, este că adevărul iese întotdeauna la suprafață. Am aflat de la anumiți administratori de site-uri că o anumită persoană a comentat cu mai multe identități în același loc… dar de pe același IP. Mă rog, nu intrăm în amănunte. Dar vorbim despre o problemă psihică serioasă. Despre un comportament care depășește ranchiuna obișnuită și intră în teritoriul tulburărilor grave.

Aș putea să-i demasc. Aș putea să-i expun în fața tuturor. Dar eu sunt un om responsabil. Și nu sunt răzbunătoare. Ar fi ca și cum aș lovi un om care deja este la pământ. Pentru că, în realitate, acești oameni sunt la pământ.

Unii dintre ei chiar ar avea de suferit dacă i-aș scoate la lumină… le-aș distruge reputația la locul de muncă, iar consecințele ar putea fi mai grave decât își imaginează. Alții, în schimb, ar fi în culmea fericirii să le fac „reclamă” - căci n-ar visa la o asemenea atenție nici în cele mai îndrăznețe fantezii. Ar vrea ei! 😀

M-au tot provocat, sperând că mă vor face să-mi pierd cumpătul. Sperând că va ieși un scandal de pe urma căruia să se poată hrăni și afirma. Dream on! 😊

Cel mai trist lucru pe care l-am aflat despre acești comentaci este că în ei nu există nimic bun, nimic uman. Sunt adevărate creaturi ale urii, pentru că nu s-au limitat doar la a mă ataca pe mine sau cartea mea, ci și-au revărsat veninul asupra familiei mele, a oamenilor dragi și chiar a cititorilor mei.

Ca să vă faceți o idee despre „calitatea” lor umană, vă spun cum decurg unele dintre discuțiile lor pe Facebook. De exemplu, făceau batjocură pe seama unui text în care spuneam că, dacă tatăl meu ar mai fi în viață, i-aș săruta mâinile cu care m-a crescut. Iar unul dintre acești indivizi a scris: „Haha, eu cred că dacă ar mai trăi tac-su, asta i-ar face și o felație.”!!! 

Îmi cer scuze pentru cuvântul vulgar, dar trebuie spus exact așa cum a fost.

O altă persoană a scris că „ar trebui să fiu ucisă și îngropată pe un deal, ca să se roage fanaticii la mormântul meu ca la mormântul lui Arsenie Boca.”

Mai trebuie să spun ceva în plus? E clar despre ce fel de oameni vorbim. Demență curată.

Aceștia să fie oamenii cărora să le acord eu atenție? Să îmi pese mie de ce spun asemenea indivizi? Să fim serioși.

Nici măcar milă nu simt pentru ei. Doar repulsie.

De aceea aleg să stau cât mai departe și nu vreau să am acces nici măcar la un cuvânt de-al lor. Pentru că fiecare cuvânt al lor este mizerie. Pentru că nu înțeleg cum poate încăpea atâta ură, atâta josnicie în niște ființe umane.

Dar pot să spună ce vor. Prin tot ceea ce fac, ei vorbesc despre ei, nu despre mine.

Până la urmă, fiecare face ce poate. Fiecare își trăiește viața așa cum îl definește.

Unii își irosesc zilele scornind minciuni, făcând nemernicii, săpând gropi pentru alții.

Alții își trăiesc viața frumos, se bucură de familie, de prieteni, de oameni buni.

Unii își pierd vremea ascunși după monitoare, înveninând tot ce ating.

Alții merg la familii nevoiașe să ajute, în orfelinate, în spitale de copii să le citească povești, la bătrâni singuri, să le spele un geam, să le ducă un iaurt, o pâine, un medicament.

Asta e diferența.

Și, într-un final, fiecare ajunge exact acolo unde îl poartă faptele lui.

Așa cum am mai spus, fiecare are viața pe care o merită.

Îmi pare sincer rău pentru aceste suflete mutilate. Cine știe, poate într-o zi își vor găsi pacea, poate vor învăța să iubească, poate își vor schimba preocupările și vor încerca să fie mai mult decât sunt acum... sau poate nu.

Poate că asta e menirea lor-– să fie partea urâtă a lumii, să trăiască în întunericul pe care singuri și l-au ales. Poate că sunt, într-adevăr, atât de mărunți, încât nu pot avea ambiții mai mari decât micile răutăți pentru care decad atât de mult.

Mi-am asumat că nu voi fi plăcută de toată lumea. Știam asta. Ce nu am crezut, însă, a fost că voi deveni ținta unor demenți, a unor oameni care și-au făcut o obsesie din a mă ataca. Dar succesul vine la pachet cu tot felul de surprize.

Și aș fi proastă să mă intereseze 3-4 demontatori, în loc să mă bucur de sutele de mii de oameni (și ce oameni!) care mă apreciază, care îmi citesc gândurile și le găsesc valoare.

Așadar, nu-mi mai atrageți atenția asupra comentacilor răi. Lumea e plină de oameni de proastă calitate. Dar, la fel cum nu mă uit la TV la emisiuni lipsite de substanță, la fel cum nu pierd timpul cu personaje respingătoare care promovează un exemplu prost, tot așa nu mă interesează nici prostiile care abundă pe internet.

Timpul meu este prețios. Și aleg să-l folosesc în mod frumos și valoros.

Îmi îndrept atenția spre oamenii care merită, spre cei care mă inspiră să fiu mai bună, care îmi oferă lecții de viață, care mă ajută să evoluez.

De cinci ani de când scriu, nu m-ați văzut niciodată implicată în scandaluri sau conflicte. Și nici n-o să mă vedeți vreodată, oricât m-ar provoca unii. Mă respect prea mult. Îmi respect condiția, îmi respect familia, prietenii și cititorii. Tocmai de aceea, nu am să decad la prostii.

Mai rău decât să fii bârfit este să fii ignorat și anonim.

Aparent, cel despre care se vorbește este o victimă. În realitate, victimele sunt cei care bârfesc, cei care își otrăvesc sufletele cu ură și își consumă timpul distrugând în loc să construiască. Sunt prizonierii propriilor slăbiciuni, ai propriilor frustrări.

Cu cât latră mai mult comentacii, cu atât mai clar îmi confirmă că mă invidiază, că se simt inferiori, că sunt disperați să mă tragă în jos, să mă aducă la nivelul lor sau să mă îngroape.

N-au nicio șansă.

Un proverb mexican spune așa:

„Au încercat să ne îngroape, dar nu au știut că suntem semințe.”

Și, sincer, nimic nu mi se pare mai adevărat.