Aștepți un cadou?

Cândva, în copilăria mea, mi-am dorit mult o păpuşă anume, care era la modă pe atunci. De câte ori treceam pe lângă vitrina în care era expusă, mă uitam lung la ea şi-i băteam apropouri lui tata, spunându-i cât de mult îmi plăcea. Speram că dacă-i tot repetam că mi-o doresc, mi-o va cumpăra.

“Şi dacă-ţi place şi ţi-o doreşti, de ce nu ţi-o cumperi singură?”, m-a întrebat tata, ştiind că aveam bani şi în puşculiţă dar şi din "renta" mea săptămânală, bani de cheltuială pe care-i primeam regulat dacă eram cuminte şi nu cumva mă învârteam de vreo pedeapsă. “Aştepţi să ţi-o dăruiesc eu? Dăruieşte-ţi-o singură.”, mi-a spus categoric tata.

“Cine a mai pomenit să-ţi faci singur un cadou?”, am gândit cu mintea mea de atunci. Dar tata, în ciuda aşteptărilor mele, nu mi-a dăruit păpuşa. Iar eu am râvnit la ea, aşteptând în zadar.

Mai târziu, când am mai crescut, m-am confruntat cu o experienţă asemănătoare, iar tata mi-a oferit o lecţie preţioasă.

“Nu aştepta de la alţii să-ţi ofere lucrurile pe care ţi le doreşti. Oferă-ți-le singură. Nu trebuie să depinzi de nimeni ca să îţi faci o bucurie sau ca să ai lucrurile care-ţi sunt necesare”, mi-a subliniat cu înțelepciune tata. Şi a început să îmi dea ca exemplu femei din anturajul nostru care nu primeau niciodată de la soţii lor un buchet de flori sau un cadou de ziua lor.

Am înţeles perfect mesajul tatălui meu şi m-am purtat în consecinţă tot restul vieții mele. Mi-am dăruit singură tot ceea ce mi-am dorit.

Îmi amintesc de o zi în care mă întorceam de la piaţă cu un braţ plin de bujori. M-am întâlnit cu o cunoştinţă care m-a întrebat de la cine am primit florile, iar când i-am spus că mi le-am cumpărat singură, a părut mirată.

Ce este greşit în a-ţi cumpăra singură flori, dacă acestea te bucură şi-ţi înfrumuseţează casa? Şi de ce ar trebui să-mi refuz o asemenea bucurie dacă nu există cineva care să mi-o aducă în dar?

Din păcate aud adesea femei care se plâng că soţii şi iubiţii lor nu le fac niciun cadou, nici măcar de Mărţişor sau de 8 Martie. Sau dacă totuşi o fac, le dăruiesc lucruri superficiale, care nu le bucură.

Şi atunci, doamnelor şi domnişoarelor, de ce nu vă cumpărați singure ceea ce vă place? Un parfum, o cremă bună, fardurile la care râvniţi…

Iar dacă dorim ca bărbaţii noştri să ne cunoască tabieturile, gusturile, plăcerile, nevoile şi dorinţele ar trebui să-i învăţăm. Ei nu sunt la fel de receptivi ca noi, dar asta nu înseamnă că nu le pasă, că nu sunt generoși, că nu își doresc să ne facă daruri care ne fac fericite.

Așadar, în zilele de 1 şi de 8 Martie, când sărbătorim sosirea primăverii şi Ziua Femeii, oferiți-vă ceea ce vă place și bucurați-vă.

Iar dumneavoastră, domnilor, dacă sunteți soți și iubiți minunați, tați minunați sau fii minunați, dăruiți femeilor pe care le iubiți lucruri frumoase, care să le facă fericite. Faceți un mic efort pentru cele care vă iubesc, care vă îngrijesc, care sunt mereu prezente și atente la nevoile voastre. Ele vi se dăruiesc tot timpul, trup și suflet, oare nu merită o bucurie prin care să le arătați prețuirea și iubirea voastră? 

Și fiindcă are legătură cu subiectul, adică ce ne oferim și ce merităm, atunci îmi doresc să vă vorbesc și despre cât şi cum investim în noi. Vă voi împărtăşi doar nişte idei personale, de care sper să țineți cont și care să vă ajute să vă limpeziți ideile.

Ei bine, cine mă cunoaşte, ştie că sunt pasionată de parfumuri şi de cosmetice. Dar nu țin cu tot dinadinsul să am produse cu nemiluita. Sunt o femeie practică și nu aș încuraja niciodată risipa. Chiar nu sunt adepta unui sertar plin de rujuri și de farduri pe care să nu le folosesc. Prefer să am două sau trei cu care să jonglez în funcție de nevoi și de situație și nu zeci care să zacă aruncate pe undeva și pe care să nu le scot la lumină nici măcar din an în Paști, lăsându-le să expire. Singura condiţie pentru cele două sau trei rujuri pe care le am, este ca acestea să fie de calitate. Și e valabil pentru orice tip de produs. Ei, aici apare o problemă cu care mă confrunt de mult timp: mentalitatea unor femei care consideră că nu au bani de investit în cosmetice de calitate. Prejudecăţi de genul “e prea scump” sau “cu banii aia pe unul, îmi iau mai bine două sau chiar trei bucăţi”. Eu sunt de părere că nu ar trebui să ne mulţumim cu puţin, nici cu orice, ci să aspirăm la ceea ce e mai bun şi la ceea ce ni se potriveşte. Calitatea face diferenţa întotdeauna. Mai ales atunci când discutăm de produse care se aplică la ochi, pe buze sau pe piele. Da, dar calitatea costă… nu-i așa? Adevărat. Şi, nu numai o dată mi s-a aruncat în faţă afirmaţia deplasată şi grosolană: „Eu n-am banii tăi!“ O afirmaţie care m-a făcut să mă simt incomod şi chiar vinovată, până când am stat să analizez situaţiile şi am realizat că acele replici veneau tocmai de la persoane care şi-ar fi permis, dar care nu ştiu să-și organizeze bugetul şi care au alte priorităţi.

Sunt sigură că există multe femei care trăiesc cu impresia că nu au suficienți bani pentru a investi în lucruri de calitate şi care cred ar fi o extravaganţă prea mare să cheltuiască 150 de lei pe un ruj, de exemplu. Sau pe un fond de ten bun. Sau 300-400 de lei pe un parfum… Dar nu se gândesc că aceste lucruri nu le cumpărăm zilnic sau că ne vom folosi de ele câteva luni și că dacă ar fi să împărţim banii cheltuiţi pe un ruj, parfum etc., am realiza că acel mare răsfăț ne-a costat în jur de 20-30 lei pe lună. Exact atât. Bani pe care îi cheltuim zilnic pe ţigări, pe dulciuri, uneori pe taxi, pe sucuri nesănătoase. Adică pe chestii care n-ar trebui să fie prioritare în faţa frumuseţii şi a confortului nostru.

Cred că noi, femeile, am dobândit o mentalitate greşită, preluată de la mamele şi bunicile noastre care au fost femei de sacrificiu, care au trăit numai pentru şi prin copiii lor, care au învăţat să se sacrifice numai pentru alţii și pentru casă, care s-au mulţumit cu puţin sau chiar cu nimic, care au trăit cu impresia că nu li se cuvine mai nimic şi că sunt doar datoare să ofere, fără să ceară nimic în schimb. Femei care nu au cunoscut stima de sine, femei care au preţuit mai mult lucrurile din casă decât propria persoană. Dar vreau să cred că acele vremuri au apus, îmi place să fiu convinsă că doamnele de azi ştiu să se întreţină şi, pe lângă familiile lor pe care le îngrijesc cu multă dragoste şi dăruire, ştiu să se îngrijească şi ele.

Mă întristează femeile care poartă pe chipuri şi pe mâini urmele trudei şi a renunţării la iubirea și respectul de sine... Și mă bucur că mama mea nu este una dintre ele. Aş suferi acum să ştiu că mi-a dat totul mie, că a sacrificat totul pentru mine şi pentru că şi-a luat dreptul de a se simţi frumoasă, femeie, de a se răsfăţa, de a se iubi și de a se prețui. Fiindcă nicio femeie nu merită să se abandoneze pe sine, să se neglijeze şi să îşi refuze bucurii și lucruri fireşti, necesare. Prin natura sa, femeia renunţă oricum la mult prea multe lucruri şi mi se pare nedrept să-și refuze şi dreptul de a-i păsa de ea însăși şi de a se desfăta din când în când cu câte un lucru care îi este și necesar și care îi și place.

M-am întristat şi revoltat ori de câte ori am auzit expresii de genul: “Nu ştiu ce-mi face bărbatul meu dacă dau atâţia bani pe un parfum!” sau “Îmi doresc și eu dar să văd dacă mă lasă soţul să îmi iau…” Şi ştiţi de ce m-am întristat? Pentru că aceste lucruri le-am auzit de la femei care muncesc, câştigându-şi existenţa singure, dar care se temeau de bărbaţii lor care fumau câte două parfumuri pe lună sau care beau bere de banii ăia. 

Îmi amintesc o scenă din copilărie care m-a marcat. Mama se machia, iar tata a remarcat printre fardurile înşirate pe masă un ruj în care abia se mai vedeau câteva urme de produs şi în care stătea înfipt un băț de chibrit, pe post de spatulă cu care să mai scoată ce rămăsese. Tata a luat rujul şi a întrebat-o pe mama de ce nu îl aruncă şi de ce se chinuie cu el aşa. Ştia raţionamentul mamei care voia să folosească până la ultimul miligram din produsul ei preferat şi totuşi i-a spus că nu i se pare normal să se poarte ca o calică. “Nu eşti, draga mea, atât de săracă încât să procedezi aşa. Îţi voi da bani şi te rog, insist, vreau să îţi iei câte rujuri ai nevoie, dar să nu te mai văd cu resturi d-astea“, i-a spus tata. Și exact la fel a făcut şi cu mine. M-a încurajat mereu să am lucruri de calitate şi să mă îngrijesc.

Primul meu parfum l-am primit la vârsta de 14 ani. Îl foloseam cu măsură, cu teama că se va termina și voi rămâne fără. Într-o zi, când plecam undeva, tata m-a întrebat dacă m-am parfumat. “Nu, i-am spus. Nu stric eu parfumul aiurea”. Atunci, tata m-a întors din drum, îndemnându-mă să mă parfumez şi să nu fac economie, fiindcă îmi va cumpăra un altul când voi rămâne fără. “Nu pune nimic la păstrare, azi suntem, mâine, cine ştie? Bucură-te de lucruri dacă tot le ai”, m-a învățat cu înțelepciune tata.

Ştiu, sunt părinţi care nu ar încuraja copiii aşa, de teamă că le-ar transmite idei greşite. Depinde. Un copil bine educat, crescut să aibă și să creadă în valori şi cu bun simţ, nu va abuza niciodată de bunătatea nimănui şi nu va trăi niciodată cu impresia că i se cuvine totul. Eu am învățat de la tata să mă prețuiesc și am dobândit mai ales ambiția de a munci pentru a avea tot ceea ce îmi doresc. 

Înainte să vă interziceţi lucruri care vă plac sau vă sunt necesare, gândiţi-vă bine la priorităţi şi stabiliţi dacă într-adevăr sunt prea costisitoare pentru voi și nu vi le permiteţi. Admir femeile care spun: "Mai bine nu mănânc, dar îmi iau un parfum de calitate!” Da, sunt lucruri de care avem nevoie, care ne fac fericite, de care depindem pentru a ne simţi frumoase şi încrezătoare. Și asta înseamnă că nu sunt deloc fleacuri. În plus, le merităm. Şi da, dacă stați puțin să vă gândiți, ele ar putea să ne fie oferite din când în când, ca semn al aprecierii şi al prețuirii faţă de eforturile noastre neobosite de a-i înfrumuseţa şi îngriji pe soţii noştri, pe copiii noştri, pe părinţii noştri.

Eu una nu îmi refuz lucruri care îmi plac și care îmi sunt necesare. Și nu o să mi le refuz niciodată. Nu stau pe gânduri dacă îmi doresc rujul Chanel care îmi place atât de mult sau alte bucurii cu care sunt obișnuită. Mi le-am cumpărat chiar și atunci când aveam salariul mic, cu eforturile de rigoare, desigur. Dar a meritat pe deplin să fac asta, pentru confortul și pentru starea mea de bine. Pentru stima pe care trebuie să mi-o port singură.

Am cunoscut femei care au amânat să își ofere tot felul de obiecte pe care și le doreau şi care au murit înainte să apuce să cunoască bucuria de a le avea și de a le folosi pentru răsfățul lor…

Îmi doresc să cred că fiecare dintre voi vă veți oferi tot ceea ce vă bucură și că nu veți uita niciodată că meritați tot ce este mai bun și mai frumos.

Fragment din cartea Iubitelor mele prietene - de Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu