"Măcar un ruj..."

Într-una dintre vacanţele petrecute în străinătate, în care am fost cu un cuplu de prieteni căsătoriţi, am ajuns şi la cumpărături. Am lăsat shopping-ul pe ultima zi, atunci când, de obicei, se cumpără suvenirurile pentru cei dragi și când se "sparg" banii care-au mai rămas din suma alocată vacanței. 

Am găsit un mall prin care am bântuit cu bărbaţii noştri după noi. Ceea ce am observat imediat a fost că soţul prietenei mele comenta la fiecare produs pe care aceasta îl analiza.

Nu eram atentă la ceea ce făceau ei, dar o auzeam pe ea justificându-se din când în când: "E pentru mama, cum să nu-i duc şi ei ceva?" sau "E pentru şefa, şi ea mi-a adus mie când a fost în Italia..."

Prietena mea dădea explicaţii pentru fiecare magnet de frigider pe care îl cumpăra, iar dacă zăbovea cu privirea asupra vreunui produs, soţul ei o zorea cu câte o replică de genul "Doar nu-ţi trebuie şi prostia aia!"

Sătulă de privirile lui plictisite și de comentariile dezaprobatoare pe care le făcea, i-am spus prietenei mele că ar fi bine dacă în magazinul de cosmetice din care îmi doream câte ceva ar am merge doar noi două, iar băieții să ne aștepte pe o terasă unde să bea o cafea în tihnă. Dar soțul ei a refuzat propunerea mea. 

Tare incomod pentru nişte femei care vor să testeze pudre, rujuri şi parfumuri, să fie păzite de bărbaţii lor!

Eu am mers la sigur și mi-am cumpărat relativ repede ceea ce aveam nevoie, iar prietena mea s-a învârtit prin tot magazinul, studiind atent fel şi fel de produse, comparând prețurile, socotind în lei, gândindu-se și apoi răzgândindu-se. Era evident că îşi dorea multe dintre ele, dar încerca să se decidă doar asupra unuia, probabil prioritar în acel moment.

Ştiam că îşi dorea mult o pudră pe care o aveam eu şi că îşi propusese să şi-o cumpere când avea să ajungă în străinătate cu prima ocazie.

- Vreau să-mi iau pudra asta, a spus ea încântată că a găsit-o.

- La ce-ţi trebuie ţie pudră? s-a repezit ca un uliu să o întrebe soţul ei.

Dacă aş fi fost în locul prietenei mele, i-aş fi povestit lui toată teoria pudrei, cu detalii amănunţite, ca să-l învăţ minte să nu mai pună întrebări stupide.

Dar ea, dezamăgită și ascultătoare, a lăsat pudra pe raft şi a început să studieze alte produse. Am avut impresia că-i venea să plângă.

Dacă soţul ei n-ar fi fost cu noi, i-aş fi propus să-i dau eu bani împrumut pentru pudră şi pentru tot ceea ce-şi mai dorea, ca să nu mai suporte bombănelile şi interogările lui autoritare și arogante. Dar el stătea cu ochii pe noi ca pe butelie.

După câteva minute, o văd că vine cu un ruj în mână şi cu o atitudine de copil care imploră.

- Măcar un ruj, că nu mai am deloc, a murmurat ea încet și rugător.

El a privit-o cu un fel de reproş, de parcă-l pusese într-o situaţie ingrată, fără de ieșire, apoi, profund nemulțumit a scos portofelul şi i-a întins niște bani cu un aer superior, de ziceai că e cel puţin un zeu bun şi îndurător cu o biată muritoare care depindea de el. De parcă-i smulsese banii cu cleștele pentru vreun diamant de cel puțin zece carate. Atitudinea lui mi s-a părut atât de umilitoare, încât mi s-a făcut greaţă.

Şi, ca şi cum n-ar fi fost destul, în maşină, când ea mi-a arătat rujul şi se bucura de el, soţul ei s-a apucat iar de comentat aiurea, iritat.

- Dai banii pe toate prostiile. Parcă n-ai destule...

N-avea destule. N-avea nici măcar strictul necesar pe care ar trebui să-l aibă orice femeie care se îngrijeşte. Și în clipa aceea am înțeles și de ce ea nu avea mai nimic, deşi situaţia lor materială era foarte bună, amândoi având joburi bine plătite.

Un detaliu destul de important ar fi că acel ruj costa cât trei dintre cele câteva sticle de vin pe care soțul ei le băuse seara pe terasa hotelului...

Acela a fost unul dintre momentele în care i-am mulţumit în gând tatălui meu care mi-a repetat obsesiv să nu depind niciodată financiar de un bărbat, să am mereu banii mei, să nu fiu nevoită să-i cer bani nici măcar soțului meu când îmi doresc ceva sau să fiu legată de disponibilitatea lui dacă vreau să îmi cumpăr un săpun bun, o cremă, un parfum.

Desigur, prietena mea avea propriul salariu, nu stătea nici la mila și nici la banii soțului ei, dar se pare că aceasta l-a educat prost și acum suporta consecințele. Pentru că partenerul de viață nu trebuie să decidă pentru tine și în locul tău ce-ți trebuie sau să-ți impună gusturile și valorile lui. Din contră. Partenerul de viață trebuie să te încurajeze să te respecți, să te îngrijești, să ai lucruri de calitate, să te prețuiești și să nu-ți refuzi o plăcere. Și vreau să cred că toți bărbații își doresc alături femei frumoase și îngrijite. Dar și să nu uite că asta presupune investiții în îmbrăcăminte, în coafor, în tratamente și în produse cosmetice, chiar dacă ei nu le înțeleg utilitatea și li se par doar niște „prostii”.

N-am fost niciodată din punct de vedere financiar la mâna unui bărbat. N-aş accepta să îmi spună nici chiar cel pe care-l iubesc ce merit şi ce nu, că am sau nu nevoie de ceva sau că un anumit lucru e prea scump pentru mine. N-aş suporta să îmi justific fiecare nevoie şi dorință, să mă milogesc și să îmi stabilească altcineva prioritățile sau dacă am nevoie sau nu de ceva.

Şi-i voi fi mereu recunoscătoare tatălui meu care, în ciuda părerilor anturajului său care a considerat mereu că mă răsfăţa şi că mă obișnuia cu "nărav", m-a învăţat să mă preţuiesc, să mă respect şi să îmi ofer tot ceea ce îmi doresc și îmi stă în putere.

Îmi amintesc cu drag de o zi în care i-am spus că îmi place mult o pereche de pantofi sport. Erau o mare fiţă pe atunci. Şi pentru că nu îmi doream să abuzez de bunătatea lui, i-am zis  să mi-i cumpere pe cei mai ieftini.

"Cum să-i iau cei mai ieftini pantofi celei mai scumpe persoane din viaţa mea?" mi-a spus tata zâmbind. Şi bineînțeles că mi i-a luat pe cei mai frumoşi. Și pe cei mai scumpi. Şi nu, gestul lui nu m-a învăţat să fiu răsfăţată şi nici să am năravuri proaste, ci m-a format așa cum trebuie să fiu: m-a învăţat că merit ceea ce e mai bun, prin urmare să îmi ofer ceea ce e mai bun. 

Îi mulțumesc tatălui meu că deși era bărbat, m-a învățat că mi se cuvine mai mult decât un umil "măcar un..." și că o femeie care se respectă trebuie să aibă lucruri cât mai frumoase și de calitate.