Să-i spun că o înşală?

În urmă cu patru ani o prietenă de-a mea s-a măritat. Iar după căsătorie eu și toți prietenii noștri am asistat înmărmuriți la depersonalizarea ei lentă dar sigură. 

Părinţii au crescut-o ca pe o floare (oricât de provincial ar suna expresia asta). O fată cuminte, a învăţat bine, a terminat o facultate şi a făcut un master. Ar fi putut avea un job bun dacă iubitul ei nu ar fi intervenit ca un buldozer în viaţa ei. "Păi firma X îţi trebuie ţie? Dă-i încolo de bani (cam 1500 de euro lunar), aia e viaţă să fii mereu prin delegaţii, să pleci în străinătate, să nu stai cu mine?!" Şi ea a renunţat la un serviciu foarte bun, la șansa de a-și construi o carieră frumoasă. A găsit un alt loc de muncă, plătit cu vreo 2000 de lei pe lună (asta „până și-ar fi găsit ceva mai bun”). Aşa a început ea să renunţe la multe dintre lucrurile care-i plăceau, fiindcă trebuia să se limiteze la cei aproximativ 3300 de lei, venitul lor lunar pus la un loc). 

Şi am început să o văd cum se schimbă. Nu coafor, nu manichiură… Aceleaşi haine pe care le ştiam de mult. Ce să iasă în oraş? Vise! "Păi noi avem bani de ieşit în oraş?", o întreba iubitul ei, care fuma 500 de lei pe lună, băga benzină de vreo 300, ieşea cu băieţii - să vadă şi el un meci într-un bar - de vreo 300 de lei pe lună, mai mânca ceva în oraș şi salariul lui era ca inexistent. Ea plătea chiria, facturile şi se străduia să întreţină casa dar şi pe bărbatul care o iubea nevoie mare. 

Cu timpul, din cauza lui, prietenii ei s-au îndepărtat. 

Ştiu, nu e bine să te bagi în relaţia cuiva. N-aş face asta niciodată, însă nu pot să tac atunci când văd lucruri care nu mi se par normale. Nu încerc să conving pe nimeni, nu impun nimic, îmi spun doar părerea. Iar mama ei m-a rugat plângând să discut cu ea, să îi deschid ochii. „I-am dat bani de ziua ei să își ia și ea niște haine, ai văzut-o cum umblă. Și i-a luat lui telefon de 20 de milioane!”, mi-a spus femeia disperată. 

Când i-am spus prietenei mele că nu îmi place de el, a sărit că arsă. 

- De ce nu îţi place? 

- Pentru că îl întreţii. Pentru că nu e responsabil şi pentru că nici măcar nu te-a lăsat pe tine la firma la care ai fi câştigat destul încât să poţi întreţine și toată casa, și pe el şi să vă permiteţi măcar o vacanţă… Sau măcar să-ți iei și tu o pereche de pantofi decenți. 

Da, a durut-o aluzia mea la balerinii ei care erau prea tociţi… 

Mi-a explicat atunci foarte convinsă că soțul ei nu ar suporta ca ea să fie plecată câte o săptămână prin ţară sau prin alte ţări. El, care nu era niciodată acasă! Iar dacă era acasă, era ca un bibelou. Zăcea toată ziua la televizor sau pe internet şi nici nu o vedea în timp ce ea trebăluia de zor prin casă. Ea îl aştepta ca o soţie iubitoare și el o trata ca pe o servitoare. Cu ochii mei am văzut nişte reacţii pe care nu le-aş fi acceptat de la un bărbat nici dacă acela ar fi fost singurul de pe planetă. 

Am intrat cu ea în casă într-o seară, iar omul ei nici măcar nu ne-a salutat. Ea l-a întrebat cu teamă dacă e supărat și el, fără să o privească, i-a spus iritat că doar îi este foame fiindcă pe ea a durut-o undeva că în casă nu mai e pâine. “Ba e pâine, dragul meu, te-ai uitat acolo în…” Iar el a început să urle şi să izbească în pereți, reproşându-i că ea a ascuns pâinea într-un loc pe care el n-avea cum să-l vadă, deşi era fix sub nasul lui. 

N-am înţeles niciodată ce a găsit la bădăranul ăla care a tratat-o mereu fără pic de respect. Odată, când am ieșit în oraș, el i-a luat paharul în care ea avea apă şi i-a spus “Iau şi eu ăsta să îmi pun nişte cola, că nu mai beau vin.” Adică i-a luat paharul ei, din care ea urma să bea, fără să o întrebe... I-a băut toată apa şi foarte relaxat şi-a turnat cola. Nu a putut cere un pahar ospătarului, ci a preferat să o lase pe ea fără pahar… 

“Auzi, mi-ai călcat şi mie tricoul ăla?” “Auzi, nu mergem şi noi pe la mă-ta să mâncăm o ciorbă, că văd că nu te-a învăţat și pe tine să faci.” Cam aşa i se adresa el… 

Când mi-a spus că se mărită cu el, mi-a venit să plâng. Nu puteam să cred că după doi ani de relație nu se săturase de bădărăniile lui şi de viaţa lipsită de sens şi de perspective, trăită alături de el. Oricât mi-aş fi dorit, nu aveam dreptul să intervin. I-am spus din nou că poate n-ar trebui să se grăbească, dar am înțeles repede că aveau nevoie de banii adunaţi din darurile de nuntă. 

Cu banii şi-au cumpărat tot ce a vrut el. Evident. Un televizor mai mare, un laptop de fiţe ca el să se poată juca. Prostii. Iar ea se transforma pe zi ce trecea din fata frumoasă şi cochetă pe care o ştiam, într-o femeie insipidă, inodoră, ştearsă. Muncea mult, alerga la piață, seara făcea curat, călca, gătea și cădea lată până a doua zi când o lua de la capăt. Fără nicio bucurie. 

Într-o zi l-am văzut pe el pe o terasă din centrul Braşovului. Reacţia lui m-a făcut să cred că l-am surprins într-un moment neplăcut. Era la masă cu încă un bărbat şi cu două femei. Puteau fi colegi, nu m-am gândit la ceva aiurea. 

Ultimele ieşiri cu ei doi, la zile de naştere şi la iarbă verde, m-au făcut să-mi dau seama cât de nefericită era. Și tristă. El era neatent şi o folosea cu nesimțire: “Iubire, îmi tai şi mie nişte cărniţă, că io mă joc cu băieţii aicea!” sau "Iubire, adu-mi și mie o bere!" 

N-am văzut un moment tandru între ei, nu l-am văzut deloc să fie atent cu ea. 

- Cum de te-ai schimbat în halul ăsta? am întrebat-o nedumerită. 

- Cum m-am schimbat? 

- Nu vezi? Nu mai ai grijă de tine, nu mai ai ambiţii, te limitezi la o viaţă anostă, nu te distrezi, nu faci nimic din ceea ce îţi place, din ceea ce odinioară te făcea fericită. Nu mai ai grijă de tine, dai impresia ca te detești, nu alta! 

Şi i-am reamintit cât de mult se îngrijea înainte, cât de frumos trăia, cum mergeam împreună la teatru și la concerte, cum își dorea mașină și visa să călătorească… 

După un timp oarecare trecut de la nuntă, am aflat că el o înşală. Nu m-a mirat. L-am întâlnit întâmplător pe stradă şi l-am întrebat. Direct, de la obraz. 

Mi-a spus cu un aer de cocalar să îmi văd de treaba mea, "că prea i-ai îmbârligat creierii lu' nevastă-mea". Și care, mai nou, din cauza mea se plânge că nu şi-a mai luat de mult o bluză, că nu îşi mai permite un parfum de calitate, că s-a săturat numai de muncă la serviciu și de muncă acasă, că se simte nerespectată și neiubită și că numai eu îi bag prostii din astea în cap. 

- Bă, o înşeli sau nu? i-am retezat-o scurt. Că eu am aflat tot şi să ştii ca o să-i spun și ei ce știu. 

- Dacă îi spui, îi zic că ştii de mult, nu de-acum. De când m-ai văzut pe terasă, dar că nu i-ai spus nimic pentru că nu eşti o prietenă așa de bună cum te crede ea, mi-a întors-o idiotul cu un rânjet pe fața aceea de vierme, care cerea pumni. 

Da, m-a lăsat mască. Şi am început să mă întreb ce ar trebui să fac? Să-i zic ei totul? 

Dacă-i spuneam ce știu, era posibil ca el să o fi convins deja că nu era adevărat iar ea să mă urască. Sau era posibil ca el să-i fi povestit (aşa cum m-a ameninţat) că eu ştiam de mult şi i-am ascuns ei adevărul. Dar dacă nu aș fi făcut-o, ea ar fi continuat să trăiască, de fapt să existe nefericită, lângă el. 

M-am decis să-l dau în vileag și să divulg ce știu, chiar dacă ea m-ar fi detestat. Dacă aveam s-o văd cândva fericită cu altul, un bărbat care să o merite şi care să nu o limiteze, alături de care să îşi construiască o viață frumoasă, ar fi meritat să mă deteste. Dacă aș fi putut să-i redau astfel libertatea și fericirea, aș fi plătit prețul. 

Şi i-am spus. Răspunsul ei? "Ştiu de mult." 

- Aşa, şi? De ce mai stai cu el? 

- Pentru că îl iubesc. 

Asta e. 

Fragment din cartea Iubitelor mele prietene - de Irina Binder și Carmen Voinea-Răducanu