Cu Dumnezeu...

„Nu mi-e frică de Dumnezeu, ci de absenţa lui Dumnezeu.”

- Octavian Paler

Cei care au citit cartea Fluturi, sau postarea Prietenie, ştiu cine a fost domnul profesor Horaţiu.

În momente mai dificile ale vieţii îmi amintesc o întâmplare cu domnul Horaţiu care-mi schimbă brusc starea sufletească şi mă ajută să iau decizii bune.

Într-o zi eram atât de supărată, de parcă tot universul îmi stătea împotrivă. Nu-mi mersese nimic bine. În ziua aceea trebuia să merg în vizită la domnul profesor şi, deşi nu aveam niciun chef să mă vadă în starea aceea deplorabilă, nu am vrut să îl dezamăgesc. Ştiam că se pregătea minuţios pentru fiecare vizită a mea, scoțând din vitrina veche din mahon cele mai frumoase ceşti din porţelan şi făcând un drum de vreo 3 km până la piaţă, ca să cumpere câteva flori proaspete, pe care să le pună în vază, pe măsuţă. Desigur, ţinuta lui era mereu impecabilă (nu l-am văzut decât în spital fără cămaşă perfect călcată şi fără cravată).

De îndată ce m-a văzut în pragul uşii, şi-a dat seama că eram supărată. A aşteptat răbdător să intru şi mi-a preparat ceaiul din flori de tei pe care îl beam de obicei împreună.

- Eu îmi propusesem să te învăţ cum se citesc sonetele lui Shakespeare, dar se pare că ai nevoie să vorbim despre altceva, mi-a spus el, zâmbind cu blândeţe.

În momentul acela nu am mai putut să-mi opresc lacrimile. Am plâns în tăcere până am obosit, iar domnul profesor a asteptat cuminte să mă liniştesc. Bunătatea şi înţelepciunea lui mă înduioşau. Îl asemănam fără să vreau cu tata, pentru că în preajma lui mă simţeam mereu ocrotită şi ştiam că nu mi se poate întâmpla nimic rău şi că nu mă va dezamăgi vreodată cu ceva. Am început să-i spun tot ce aveam pe suflet. Nu îmi amintesc tot monologul meu, dar ştiu că i-am mărturisit că obosisem, că parcursesem un drum greu şi anevoios, că mi-era teamă, că nu eram pregătită pentru anumite încercări şi că mă simţeam foarte singură în lupta mea cu viaţa.

- Pe Dumnezeu unde l-ai lăsat? m-a întrebat domnul profesor.

- Cum adică unde l-am lăsat?

- Pe drumul asta anevoios pe care l-ai parcurs, undeva L-ai abandonat pe Dumnezeu. N-ai zis că eşti singură?

- Eu cred că El m-a abandonat pe mine.

- Eşti sigură? Haide să vedem: cine nu mai crede în tine, tu sau Dumnezeu? Cine e încărcată de temeri, tu sau Dumnezeu?

În seara aceea domnul profesor mi-a spus că un om este înfrânt numai atunci când îşi pierde nădejdea, curajul şi credinţa:

- Copila mea, un om fără Dumnezeu chiar e singur, indiferent câţi oameni are alături de el. Şi mereu va simţi teamă şi nesiguranţă pentru că se bazează doar pe propriile puteri, nu şi pe ajutorul lui Dumnezeu.

Nu ştiu cât am înţeles atunci ceea ce mi-a spus domnul profesor, dar i-am notat cuvintele în jurnal şi le-am tot recitit.

Acum înţeleg perfect sensul spuselor lui.

Au mai existat momente în care L-am abandonat pe Dumnezeu, momente în care El n-a avut loc printre oamenii din viaţa mea, dar L-am regăsit de fiecare dată, la fel de proaspăt şi de răbdător ca în ziua cea dintâi. Dumnezeu este singurul care aşteaptă neobosit, care iartă neîncetat, care ne primeşte mereu cu braţele deschise, fără a ne reproşa că l-am uitat, fără a se răzbuna că L-am nedreptăţit... Dumnezeu este înţelepciune şi iubire. Slăviţi-l!

Fragment din Cartea Insomnii




Foto: Cătălin Pleșa